Alternative economice – Nevoile şi neamul

Aparut initial miercuri, 17 martie 2010

Nevoile şi neamul

de Alin Voicu

„Nu este sărac cel ce n-are nici o agoniseală, ci cel care pofteşte multe.“1 (Sf. Ioan Gură de Aur)

Al treilea pilon în edificiul distributist este remoralizarea pieţelor. Este clară legătura indisolubilă dintre contextul moral al pieţei şi dreptatea şi libertatea societăţii în general. În pieţe (re)localizate se evidenţiază imediat moralitatea participanţilor. Remoralizarea pieţelor nu trebuie să însemne reformarea modelului moral şi naţional local – dimpotrivă, românul trebuie să-şi dezvolte propriile principii bazate pe istoria şi religia sa, pe contextul geografic şi politic şi pe prieteniile, alianţele şi relaţiile pe care le poate dezvolta fără a se „izmeni“.

Accepţiunile adevărului, binelui şi răului sunt esenţiale pentru o societate care oferă libertate de acţiune. Iar o asemenea societate este bazată pe ceea ce gândesc oamenii. De aici lupta acerbă pentru mintea lor purtată prin şcoli, manifestări culturale, televiziune şi politică. Apare de aici o tendinţă de a crea un mediu cultural iluzoriu, în care discuţiile se învârt numai în jurul anumitor probleme considerate de cei care finanţează discuţiile drept valide şi în care cei care ar putea exprima adevăruri se autocenzurează2.

Mai mult, cei care ştiu să se descurce pledează uneori pentru o „societate (civilă, bineînţeles) a legilor“, conştienţi de subtilul adevăr că „cine împarte parte-şi face“, mai ales prin folosirea unui instrument grosier precum legea. Nu legi îi trebuie românului, fire independentă, trăsătură imperială, ar zice unii, ci un cadru economic, social, legal în care omul să poată fi lăsat în pace să-şi vadă de treaba lui, fără a i se opune forţa sau legea3.

Aceasta înseamnă a păstra şi promova semnificaţia de a fi român în lume, de a trăi, munci şi crea sub partea de cer a românului. În momentul acesta al istoriei trebuie încurajată organic vederea specific românească asupra lumii, vieţii şi economiei politice. Din fericire, aceasta nu necesită un început ex nihilo, pentru că eforturi remarcabile au existat la români în mai toate domeniile4. Cere însă, cu insistenţă, ca românul să înceteze a se autoflagela şi a căuta tot felul de soluţii noi, progresiste şi revoluţionare, dar venetice, la toate problemele, devenind diferit datorită ideilor şi îndrumării altora. Trebuie eradicată teoria defetistă a lui „la noi nu se poate“ şi a implicaţiei că trebuie să fim şi noi în rând cu „lumea“ – aşa cum e definită ea de alţii (UE, FMI, Hollywood etc.).

Se discută mult, de exemplu, despre faptul că România are mai mulţi ţărani (sau, cel puţin, oameni care trăiesc în mediul rural) decât majoritatea ţărilor din UE şi că nu este destul de industrializată. Rămâne un mister motivul pentru care acest fapt este un subiect de discuţie, din moment ce reflectă cultura românilor iar industrializarea cu orice preţ5, uneori chiar bezmetică, românul a mai trăit-o, ca experiment marxist. Aici ne-a adus istoria şi soarta noastră în lume – un popor caracterizat, în esenţă, prin dorinţa de a avea propriul petec de pământ şi a fi lăsat în pace. A face saltul logic că trebuie redus numărul ţăranilor pentru că aşa e în alte ţări şi că aşa creştem avuţia naţională sau nivelul de trai este cel puţin eronat, dacă nu maliţios. „Nu este sărac cel ce nu are nici o agoniseală ci cel care pofteşte multe.“ Mai mult, a crea o societate care se comportă ca francezii, englezii, spaniolii etc. dar care vorbeşte limba română nu are nici un sens şi nici un viitor ca societate românească.

Cei ce pledează pentru reforme şi schimbări catastrofale în mediul rural văd în cultura ţăranului fărâmiţarea proprietăţii pământului şi reducerea eficienţei economice, o frână în calea metodelor agricole moderne. Uită, cu bună ştiinţă, că tocmai acest mod de a trăi legat de petecul lui de pamânt i-a permis ţăranului, în România şi aiurea, să reziste unor sisteme şi organizaţii care-i căutau pieirea. În speţă, se vorbeşte despre faptul că echipamentul modern nu poate fi folosit în mod profitabil deoarece micul proprietar nu îşi poate permite investiţia. Există însă soluţii pe care ţăranul le foloseşte şi astăzi, le-a folosit şi ieri6 şi dintotdeauna – asocierea şi achiziţionarea de echipament, seminţe, ambalaje etc., prin cooperative sau alte metode asemănătoare. Idealul economic nu este eficienţa în sine; idealul economic este un popor liber. Or, pentru român, tăria vine din cultura „ţărănească“. Soluţiile artificiale (de genul case pentru specialişti, Prima Casă) şi care adesea frizează ridicolul vor avea efectele… scontate7.

La lansarea volumului A treia forţă: Economia libertăţii – Renaşterea României profunde, Dan Puric observa că ideile exprimate de John Medaille, editorul lucrarii,  constituie o legătură binevenită între România profundă şi America profundă. Într-adevăr, pentru a dezvolta o legătura trainică, părţile trebuie să se afle într-un raport moral de egalitate şi schimb mutual. Învaţă şi românul de la american sau francez, dar şi vice-versa, lucruri bune, întărindu-se reciproc tăria morală şi libertatea. Sunt destule lucruri bune de învăţat de la alţii, bineinţeles – dar trebuie adaptate la matricea şi puse în acord cu identitatea românului; iar unele pot fi chiar respinse, oricât de bine le-ar folosi altora. Nu a dovedit încă nimeni că Omul există – există români, americani, Montesquieu8 descoperea că există chiar şi persani –, o diversitate care face viaţa interesantă, o bogăţie a vieţii care nu trebuie abandonată de dragul „eficienţei“.

Românul poate fi încurajat de cutezanţa americanului, de exemplu, socotind-o congenială; se poate bucura că şi el merge la biserică în fiecare duminică, „rain or shine” (daca plouă sau e soare), fără reţineri sau timidităţi; că îşi stimează şi respectă istoria, aşa scurtă cum e, marcând chiar evenimente sau locuri de importanţă minoră cu monumente, aproape fiecare orăşel având „historical markers“ şi semne clare spre ele pe autostradă; că se poate organiza şi acţiona imediat pentru a-şi apăra „sărăcia şi nevoile” (de exemplu: împotriva vaccinării obligatorii, a actelor de identitate federale, a amplasarii de fabrici în locuri dragi, a confiscării proprietăţii în beneficiul „public“). Dar, de exemplu, îl poate, pe de altă parte, îndruma cu multă uşurinţă atunci când îşi caută drumul înapoi spre o viaţă mai tihnită, în rezonanţă cu pământul şi natura (chiar dacă asta înseamnă numai o mică parcelă în jurul casei din suburbii); sau când caută să înţeleagă dacă omul trăieşte pentru a munci şi nu mai degrabă invers; sau când caută prietenie, companie, fără îngrădiri.

Note

1 Sf. Ioan Gura de Aur, A doua omilie la parabola despre săracul Lazăr şi bogatul nemilostiv: „Să învăţăm […] a nu ferici pe bogaţi şi a nu socoti nefericiţi pe cei săraci. Ba mai degrabă, dacă este să spunem adevărul, nu e bogat cel ce are multe, ci cel ce n-are trebuinţă de multe; nici nu este sărac cel ce n-are nici o agoniseală, ci cel care pofteşte multe – după acest dreptar trebuie socotite totdeauna sărăcia şi bogăţia. De vei vedea, dar, pe cineva poftind multe, să îl socoţi mai sărac decât toţi, chiar dacă ar avea toate lucrurile din lume; de vei vedea pe cineva care nu are trebuinţă de multe, să crezi că este mai bogat decât oricine, chiar dacă n-ar avea nici un avut: că eu obişnuiesc să judec sărăcia şi bogăţia după aşezarea cugetului, nu după măsura avuţiei“ (http://www.ioanguradeaur.ro/191/cuvantul-ii/).

2 Alexandr Soljeniţân, în A World Split Apart, cuvântarea sa cître absolvenţii universităţii Harvard, 1978, numeşte fenomenul „a fashion in thinking“, o moda în domeniul gândirii: „Without any censorship in the West, fashionable trends of thought and ideas are fastidiously separated from those that are not fashionable, and the latter, without ever being forbidden have little chance of finding their way into periodicals or books or being heard in colleges. Your scholars are free in the legal sense, but they are hemmed in by the idols of the prevailing fad. There is no open violence, as in the East; however, a selection dictated by fashion and the need to accommodate mass standards frequently prevents the most independent-minded persons from contributing to public life and gives rise to dangerous herd instincts that block dangerous herd development“.

3 Codul de legi al împaratului Justinian, Institute, I.3.1.

4 Stefano Zamagni, actualul sfătuitor economic al Papei Benedict, care apare cu un eseu în Econonomia libertăţii, este un „long time student and admirer“ al economistului, matematicianului şi filozofului român Nicolae Georgescu-Roegen, la fel ca şi binecunoscutul economist Joseph Schumpeter, care i-a folosit ideile pentru a analiza ciclurile economice (Andrea Maneschi şi Stefano Zamagni, Nicholas Georgescu-Roegen, 1906-1994, în „The Economic Journal“, Vol. 107, Nr. 442 (Mai 1997), pp. 695–707. http://www.jstor.org/pss/2957794)

5 Andrea Maneschi, Nicholas Georgescu-Roegen and the Filiation of Economic Ideas, Vanderbilt University, Working Paper No. 00-W18, Iunie 2000: „Like Marx and unlike the neoclassicals, Georgescu–Roegen became convinced that the institutional traits that characterize an economy should be an integral part of the schema used to portray it. This is particularly true of an agrarian society, for which models designed to portray an urban setting are singularly inept. Marx was well aware of the conflict that often characterizes the relations between town and country. In this respect he differed sharply from Adam Smith, for whom these relations were mutually beneficial. Georgescu–Roegen believes, however, that the contempt that Marx evinced toward the peasantry biased his view of the evolution of the agricultural sector. Marx invoked for it the same laws that he applied to the industrial sector, including a tendency toward an increasing concentration of income. This distorted view may have led him to make the mistake of believing that the royal road to economic development consists of the industrialization of the economy, as many policymakers from developing countries did after World War Two. Georgescu–Roegen labeled this the industrialization axiom. After examining the structure of agriculturally based economies in ‘Economic Theory and Agrarian Economics’ (Georgescu–Roegen, 1960a), he concluded that neither Marxian economics nor standard neoclassical theory could successfully meet the challenge of analyzing noncapitalist economies such as Romania’s before or after World War Two“.

6 „National Geographic“, vol. XXX, No. 3, Septembrie 1916, Romania and Its Rubicon: „Industrially, the country is almost entirely given over to agriculture, and, area for area, it produces more cereals tan any other great grain-producing nation in the world. Its farmland is almost equally divided between the small farmer and the rich landowner. There are about a million farms with an average size of eight acres (3,3 ha), and then there are 4471 estates with an average size of 2200 acres (890 ha). The result is that one finds the strangest contrasts in farming methods…[from] big estates where every sort of farm machinery that the United States has to offer…[to] small farmers who still harvest their grain with the sickle… But even with the primitive methods…they manage to coax a rather bountiful crop…with wheat yield almost a third larger than [the United States’] [and a] big surplus of grain“.

7 Cristian Orgonas, Este normal ca locuinţele ANL să fie vândute la preţuri „sociale“?: „Cu alte cuvinte, preţul la care aceste locuinţe sunt vândute [celor cărora le-au fost repartizate] reprezintă cel mult jumătate din preţul la care se tranzacţionează acelaşi tip de imobile pe piaţa liberă (n.a.)“ (http://khris.ro/index.php/02/2010/este-normal-ca-locuintele-anl-sa-fie-vandute-la-preturi-sociale/).

8 Vezi Montesquieu, Persian Letters, http://books.google.com/books?id=nzbeFx2EQ9sC&dq=montesquieu+persian&printsec=frontcover&source=bn&hl=en&ei=2cufS627BMSqlAeM7M3jDQ&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=4&ved=0CBYQ6AEwAw

Advertisements

About socot

- Economie - Istorie economica - Finante - Administrarea crizelor
This entry was posted in Uncategorized. Bookmark the permalink.