Laesio enormis

Aparut initial duminică, 16 mai 2010

Laesio enormis1

de Alin Voicu„Şi [sluga] care n-a ştiut, dar a făcut lucruri vrednice de bătaie, va fi bătută puţin. Şi oricui i s-a dat mult, mult i se va cere, şi cui i s-a încredinţat mult, mai mult i se va cere.“

(Luca 12, 48)

Ţine de domeniul evidenţei că situaţia financiară a României nu este, cel puţin deocamdată, similară cu aceea a Greciei. Se pune atunci întrebarea de ce măsurile de austeritate sunt atât de aspre în România. Şi, mai ales, de ce sunt ele îndreptate în direcţia dubioasă a îmbogăţirii băncilor. Şi apoi, dacă fondurile create în economie sunt folosite pentru a returna împrumuturi peste împrumuturi, cum va fi încurajată creşterea economică preconizată, care, pe măsură ce trece timpul, se pare că este revizuită în jos şi nu în sus? Cu mai multe împrumuturi? La ce dobânzi? Grecia are de plătit pentru deficitele acumulate de-a lungul timpului, deficite care s-au dus către pensii şi alte forme de asistenţă socială în interiorul graniţelor naţionale. În cazul României, însă, aceste aspecte sociale sunt mult mai reduse iar datoriile, spun gurile rele, subvenţionează profiturile băncilor străine!

Există concepţia greşită că scopul FMI este de a oferi asistenţă în rezolvarea problemelor financiare ale ţărilor cu greutăţi în a-şi plăti datoriile. De fapt, FMI există pentru a salvgarda băncile! Este un exerciţiu macroeconomic hazardat şi imoral. Băncile (private) împrumută statele (risipitoare sau nu) care, se ştie încă de la Adam Smith, nu îşi vor plăti niciodată datoriile, dar vor plăti dobânzi şi se vor refinanţa la infinit. La urma urmei, aceasta este sursa profitului bancar – dobânda şi comisioanele percepute pentru privilegiul de a te împrumuta. Apoi, chiar dacă lucrurile iau o turnură urâtă pentru bănci, Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială sunt oricând prezente cu fonduri strânse de la statele membre ca să le scape de necazuri. Se pare că România, sub Ceauşescu, este singurul stat din lume care şi-a plătit datoriile pe de-a-ntregul – dar sacrificiile au fost enorme. Dar pentru sacrificiile de atunci nu au fost oare de vină şi instituţiile financiare internaţionale care au facilitat împrumuturile destinate industrializării României?

Măsurile FMI, ale Băncii Mondiale etc. sunt ghidate spre generarea de fonduri pentru bănci care au (cauzat) probleme. Este foarte uşor să intimidezi un guvern/stat îndatorat şantajându-l că „dacă ne prăbuşim, se prăbuşeşte şi ţara voastră“ – o ameninţare care nu este neapărat reală. Concluzia guvernelor este, în general, că băncile trebuie susţinute – veşnica teamă de pericolul drobului de sare. Iar într-o perioadă de criză precum cea prezentă s-ar părea că se doreşte, în mod pervers, nu numai evitarea falimentului băncilor, ci chiar plata integrală, atât a principalului cât şi a dobânzilor –pentru că îşi pot permite şi pentru că, la nivel macroeconomic, cu concursul forurilor internaţionale, este posibil. Băncile nu vor să sufere nici acum, când este evident efectul devastator al acţiunilor lor. Avizate sau nu, băncile naţionale din Europa de Est sunt prinse în acest joc şi îşi menţin cât mai mult posibil monedele naţionale la nivele nesustenabile2. Convertirea plăţilor, făcute de clienţi în moneda locală, în euro, dolari sau alte valute care pot fi uşor expatriate către băncile-mamă străine (vânzarea de lei) este astfel sprijinită prin împrumuturi în valută externă contribuind, printr-un cerc vicios, la slăbirea economică a ţării cu probleme. Ciudat mod de a face afaceri în România: „România ar deveni prima ţară din lume care ajută oficial structuri străine numai pentru că acestea catadicsesc să treacă pe aici, ce explicaţii ar putea da guvernul de la Bucureşti contribuabililor români?!“3. Dezvoltarea economică a ţărilor cu economii emergente rămâne… pururi emergentă – o epocă de tranziţie nesfârşită şi bezmetică.

A fost bine, din punctul de vedere al băncilor, când se făceau profituri fabuloase construite pe nisipul speculaţiei iar impozitele şi taxele pe aceste profituri şi pe tranzacţii justificate sau nu economic sau raţional le păreau guvernelor a fi un izvor nesecat. Acum tot contribuabilul, bugetarul (perceput de obicei ca funcţionarul nesuferit şi ursuz sau ca jandarmul mascat şi uitând că din aceeaşi categorie fac parte medicii, profesorii, învăţătorii, militarii, ca şi pensionarii sau părinţii cu copii mici) este forţat să plătească: fie dobânzi şi ipoteci, fie taxe mărite şi/sau prin reduceri ale veniturilor. Nimeni nu pare a-şi pune problema că dobânda este de fapt preţul riscului pe care şi-l asumă banca de a nu-şi putea recupera banii daţi cu împrumut (riscul de nerambursare, default risk) – în unele cazuri banca îşi recuperează banii (cu tot cu dobânda care reprezintă costul riscului), în altele, nu. Băncile fac profit – şi nu este nimic rău în asta. Numai că este cazul să se producă şi versiunea defavorabilă a scenariului – băncile să contribuie în mod direct la redresarea economiei României cel puţin în aceeaşi măsură cu contribuabilii, vărsând, la aceleaşi cote (15-25% din venituri/vânzări, nu din profit), fonduri către programele sociale în suferinţă. Asemenea acţiuni ar demonstra într-adevăr implicarea băncilor în societatea românească. Ar fi o stavilă în calea socializării pierderilor şi a însuşirii şi exportării profiturilor.

A argumenta că pensionarii sunt creaţia unui stat „clientelar“, punându-i pe acelaşi plan cu clienţii propriu-zişi care datorită unui asemenea stat, prin contracte, licitaţii sau privatizări, fac fără greutate mult mai mult de 2 miliarde de euro este o manevră propagandistică de ascundere a adevărului – nu pensionarii, medicii, profesorii, militarii, funcţionarii au adus ţara în situaţia de azi. Însuşi modul în care s-a constituit burghezia şi s-a construit capitalismul în România a fost prin contaminare culturală4, nu în mod „normal“5. Rezultatul a fost o dezvoltare a capitalismului de tip „birocratic“, în care avantajele economice au fost rezultatul favorurilor politice al unei tutele etatiste6. Este o problemă de sistem, iar soluţiile de tipul curbelor de sacrificiu sunt inadecvate în rezolvarea ei.

E o greşeală politică şi filozofică să nu distingem nivelele, gradele, naturile diferite ale fenomenelor şi să le aruncăm în aceeaşi oală a clientelismului. Este de asemenea exagerat să cerem ambelor categorii de oameni aceleaşi sacrificii. Poate că un sistem progresiv de taxare ar fi mai nimerit, simultan cu dezangajarea statului în relaţia cu băncile cu mari pierderi, lăsându-le să meargă spre faliment şi preluându-le activele spre a garanta depozitele clienţilor (până la un anumit prag)7. Ar fi, poate, oportun un sistem de autoasigurare al băncilor, în afara rezervelor mandatate de BNR, în genul celui creat zilele trecute de UE la nivelul ţărilor membre din zona euro8. Şi să nu uităm că parlamentarii ar putea, pentru a-şi demonstra solidaritatea cu contribuabilii care le plătesc patinoarele şi autostrăzile, să-şi micşoreze salariile in toto pe aceeaşi perioadă pe care le-o cer contribuabililor. De unde este mult, să se ceară mult.

Poate că totul este numai şi numai efectul nesesizării problemei „până acum câteva săptămâni“, creând astfel o presiune extraordinară asupra luării deciziilor. Şi totuşi, câteva voci strigau în pustie încă din 20099 iar alţii, precum Islanda, au găsit energia necesară pentru îndreptarea coloanei vertebrale şi negocierea unei soluţii favorabile… islandezilor.

În contrast, pentru o economie sustenabilă, care poate începe şi de la sat, există alternativa cooperativelor bancare (bănci populare). Aceste bănci cu capital local pot veni în întâmpinarea nevoilor locale de creditare a consumului (microfinanţare) sau a dezvoltării economice (împrumuturi pentru afaceri). Ele sunt direct interesate atât să-şi asigure securitatea financiară (pentru că aparţin membrilor şi îi împrumută pe membri) cât şi în succesul unei afaceri lansate de clienţi/membri. Cooperaţia bancară îşi va analiza mai bine riscurile. Efectul poate fi drămuirea mai eficientă a investiţiilor şi diminuarea a ceea ce unii consideră a fi endemica supracapitalizare a agriculturii10. Mai mult, membrii dobândesc un anumit nivel de protecţie faţă de împrumuturile cu dobânzi astronomice (cămătari, amanet). Oricât de surprinzător ar părea, aceste motivaţii stau la baza fondării şi dezvoltării băncii Raiffeisen11.

Legile, însă, trebuie să faciliteze formarea acestui tip de bănci, să favorizeze capitalul local şi autohton şi să interzică sau să descurajeze prin impozitare transformarea în societăţi/bănci comerciale sau fuziunea cu asemenea entităţi. Aşa cum arată dr. Emilia Corbu12, legi de acest fel au existat în România şi au contribuit la dezvoltarea economică atât la sat cât şi la oraş, chiar în contextul crizei din anii ’30. Legi ale cooperaţiei există în România şi astăzi, dar au o aplicare limitată. Acolo unde este nevoie, surse suplimentare de inspiraţie, care pot contribui în mod consistent, cu elemente aduse la zi, moderne, se găsesc atât în legislaţia de profil din UE şi din SUA. Mai mult, în Marea Britanie, noul prim-ministru David Cameron a propus înainte de ultimele alegeri o platformă economică ancorată profund în cooperare.

Dezvoltarea locală a finanţelor, combinată cu asociaţiile, cooperaţiile şi IMM-urile productive locale contribuie la întărirea coeziunii sociale, la reducerea şomajului şi la creşterea accentului pe calitate (membrii asociaţiilor sunt şi clienţi). În mod subtil se schimbă şi filozofia oamenilor, de la una abstractizantă şi bazată pe câştigul de dragul câştigului la una ancorată în lumea reală, în propria curte. Politic, este favorizată astfel constituirea unor organizaţii de tip tampon între puterea politică/legislativă şi „omul de pe stradă“ (sau de pe câmp, din pădure, din mină, din laborator sau din faţa computerului etc.). Frica de a nu fi reales este poate cel mai puternic impuls pentru motivarea politicianului – organizaţii tampon puternice la nivelul societăţii civile sunt ideale pentru a acţiona ca pârghii sociale şi politice pentru descurajarea legilor abuzive (de exemplu, cea referitoare la monitorizarea consumului de apă din propria fântână, la achiziţia obligatorie de aparate pentru înregistrarea vânzărilor de către micul producător, la reformele perpetue ale învăţământului etc.). O economie mai puternică şi mai stabilă, o societate mai unită şi implicată politic sunt posibile, chiar probabile.

Note:

1 „There was, however, an important corrective [in the otherwise permissive Eastern Roman Empire contract law] which existed already în Justinianic law and was considerably extended în the middle Byzantine period. It consists of the notion of laesio enormis (literally, “enormous damage”), an extreme or unacceptable (economic) damage done to the seller… In such a case the contract was annulled…“ (Angeliki Laiou, „Economic Thought and Ideology“, în The Economic History of Byzantium, Dumbarton Oaks, Harvard University, Cambridge, Ma: 2002).

2 „Although [post-Soviet economies and Iceland] are not in the Eurozone, most of their debts are denominated în euros. Some 87 percent of Latvia’s debts are in euros or other foreign currencies, and are owed mainly to Swedish banks, while Hungary and Romania owe euro-debts mainly to Austrian banks. So the government borrowing by non-euro members has been to support exchange rates to pay these private-sector debts to foreign banks, not to finance a domestic budget deficit as în Greece“ (Michael Hudson, The „Looming European Debt Wars“, Counterpunch, 9-11 aprilie 2010, http://www.counterpunch.org/hudson04092010.html; subl. noastră).

3 Ilie Şerbănescu, „Tupeul băncilor straine“, în Bloombiz, 6 febr. 2009, http://www.bloombiz.ro/finante/tupeul-bancilor-straine.

4 Nicolae Georgescu-Roegen, „Economic Theory and Agrarian Economics“, Oxford Economic Papers, New Series, Vol. 12, Nr. 1 (febr., 1960), pp. 1-40, p. 35.

6 Mircea Vulcănescu (ed. Marin Diaconu), „Evoluţia şi tendinţele economiei româneşti“ (conferinţă din 1935) în Spre un nou medievalism economic, Editura Compania, Bucureşti: 2009, p. 125.

6 M. Vulcănescu, op. cit. , p. 126, pare a fi la fel de actual şi precis şi după 70 de ani: „Nu suntem de părere… că transformarea economiei româneşti în sens capitalist este rezultatul liberalismului economic. În această privinţă trebuie să observăm că formarea burgheziei în România se face pe două căi, după cum e vorba de burghezia românească sau de cea eteroetnică. Dacă, cu privire la burghezia de origine străină aşezată în România, se poate vorbi de la început de o formă de acumulare limpede capitalistă: arendaş, cămătar, negustor, meseriaş, care – laolaltă – alcătuiesc un sistem de producţie cu caracter capitalist indiscutabil – nu se poate spune acelaşi lucru despre burghezia autohtonă, cu caracter mai ales biurocratic (subl. autorului) şi bugetar, născută printr-un proces pe care d-l Zeletin l-a numit, prin extensiune, «mercantilist» şi care nu e în fond decât un sistem de tutelă etatistă“ (subl. noastră) Pentru opinia lui Ştefan Zeletin, vezi de exemplu Burghezia română, Humanitas: 1991, în special Partea a II-a.

7 Chiar şi ţările „dezvoltate“ din UE îşi pun problema de a stăvili speculaţia monetară, îngrădind activităţile fondurilor de speculaţie (hedge funds), în ciuda unor proteste: The Financial Times, „Hedge funds vote threatens EU-US rift“, 14 mai 2010, http://www.ft.com/cms/s/0/e21b02ce-5edd-11df-af86-00144feab49a.html. Mai mult, ele înseşi sunt supra-îndatorate şi li se prescriu aceleaşi leacuri: creşteri în nivelul şi aplicarea TVA (de exemplu, la alimente care nu sunt impozitate la nivelul desfacerii cu amănuntul aproape nicăieri în „ţările civilizate/bogate“), accize, impozite, taxe pe emisia de carbon etc. (Alan Beattie, „IMF warns rich countries on debt“, The Financial Times, 14 mai 2010, http://www.ft.com/cms/s/0/7d20d030-5f5d-11df-978c-00144feab49a.html?ftcamp=rss).

8 S. Erlanger, K. Bennhold, D. E. Sanger, „Debt Aid Package for Europe Took Nudge From Washington“, The New York Times, 11 mai 2010, http://www.nytimes.com/2010/05/11/business/global/11reconstruct.html.

9 „Ce să mai vorbim de băncile comerciale străine care au cumpărat băncile româneşti şi care acum nu numai că nu mai pompează bani în ele, dar le iau şi ce le-a mai rămas“ (Alexandru Moldovan, „Capitaliştii ne sunt dragi doar când ne merge bine“, 5 februarie 2009, http://www.bloombiz.ro/finante/ne-suparam-pe-capitalul-strain-cand-suntem-la-mana-lui).

10 Unul dintre ei este N. Georgescu-Roegen, în analiza pe care a făcut-o pentru Enciclopedia României din 1938 şi pe care o menţionează în op. cit. p. 36-37.

11 Alin Voicu, „Aşezări“, socot.wordpress.com

12 Emilia Corbu, „Ce este cooperaţia?“, http://emilia-corbu.blogspot.com/2010/05/ce-este-cooperatia.html.

Advertisements

About socot

- Economie - Istorie economica - Finante - Administrarea crizelor
This entry was posted in Uncategorized. Bookmark the permalink.