Labor Improbus

Labor…improbus?[1]

de Alin Voicu

“În aparenţă, după statistica formelor dinafară, românii posed astăzi aproape întreaga civilizare occidentală. Avem politică şi ştiinţă, avem jurnale şi academii, avem şcoli şi literatură, avem muzee, conservatorii, avem teatru, avem chiar o constituţiune. Dar în realitate toate aceste sunt producţiuni moarte, pretenţii fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr, şi astfel cultura claselor mai înalte ale românilor este nulă şi fără valoare, şi abisul ce ne desparte de poporul de jos devine din zi în zi mai adânc.”

–Titu Maiorescu, “În contra direcţiei de astăzi în cultura română”[2]

Schimbarile preconizate în Codul Muncii astazi (trim. I, 2011) aduc la lumina o discutie ce ar fi trebuit sa aiba loc de mult. Anume, o discutie asupra directiilor economice posibile si dezirabile pentru România. O perspectiva asupra a ceea ce s-a intimplat, ceea ce se intimpla, si ce s-ar putea intimpla poate fi dezvoltata din analiza unor economisti (si nu numai) care s-au ocupat cu gasirea unui raspuns la problema dezvoltarii tarilor “in curs de dezvoltare.” în speta, ideea principala este ca aceste tari, si România în particular, mai au inca destul de lung drum pina la punctul în care sa foloseasca metoda capitalista de productie si distributie la nivelul intregii economii. De acolo decurg o serie de observatii asupra situatiei economice actuale si posibile cai de a merge inainte.

Problema economica are, evident, doua puncte majore: (1) productia de bunuri folosind factori de productie si (2) distributia veniturilor generate catre factorii de productie. Teoria dominanta astazi în ambele directii este cea capitalista, în sens neo-clasic,[3] anume teoria produsului marginal al muncii si capitalului. Nicolae Georgescu-Roegen a aratat, fara putinta de tagada, ca pretentiile de aplicabilitate universala a acestei teorii (sau oricarei alteia) sint neavenite. Formele sociale dezvoltate de om si combinatiile lor sint atit de vaste incit este imperativ ca modelul economic al unei societati (tari) sa fie specific ei insasi. De exemplu, perspectiva economica asa-numita “standard”, care preconizeaza sa reflecte economia capitalista fara emfaza pe varianta clasica sau neoclasica a acestuia, descrie un proces strict hedonistic de comporatment al individului—el cauta maximizarea profitului, mai ales cel masurat în numerar/bani, intr-un mediu economic în care orice marfa poate fi schimbata la preturi uniforme. Marxismul are si el setul lui de axiome pentru o economie capitalista, din punctul de vedere al lui Marx în Capitalul. Insa dimensiunea definitorie este, sau ar trebui sa fie, mediul institutional al societatii respective, i.e., cultura, ethosul, formele si relatiile sociale, etc.[4]

Asta nu inseamna ca uneltele teoretice si practice ale teoriilor economice existente nu pot fi folositoare în analiza unor economii ne-capitaliste. Putem sa privim productia, distributia, societatea ca elemente universal aplicabile–insa nu neaparat alocarea venitului national dupa regula care pune semnul egal intre productivitate marginala a muncii si salariu, de exemplu. Acest element se va dovedi insa definitoriu pentru dezvoltarea de recomandari de politica pentru economii care nu indeplinesc “axiomele” capitalismului sau nu indeajuns.

Ca România a avut un profil agrar de-a lungul istoriei, chiar si al celei recente, e clar, un truism, poate; ca românul s-a nascut la sat (si “poet,” pe deasupra, un element important în analiza de mai jos), de asemenea. “Despre stramosii nostri geti, plugari si ciobani s-a putut spune (Pârvan, Getica) ca în secolul al VI-lea a. Chr., nu aveau o cultura calitativ inferioara, ci doar formal deosebita de a grecilor; tot ce-i deosebea era ca ei, getii, erau sateni, nu oraseni ca grecii”, mentioneaza remarcabil si esential Constantin Noica [subl. adaugata].[5] Dimensiunea culturala, ethosul românesc a fost predominant taranesc, agrar. în acest spirit s-a format ceea ce Mircea Vulcanescu numeste “dimensiunea româneasca a existentei.” Chiar dincolo de metafizica românului, în relatiile economice rurale, în 1943 cel putin, “standardul de viata” era “hotarit de viata obsteasca a satului.”[6] Aceasta auto-reglare institutionala (fara catastife) a atitudinii catre munca si a muncii insasi amelioreaza cel putin una din axiomele care altfel ar putea privi lumea agrara ca pe o forma a capitalismului: comportamentul strict hedonistic.[7]

Pe de o parte, teoria capitalista a fost dezvoltata de economisti din orase, acele idealist vazute “mici oaze libere, ca niste insule ale fericitilor [pentru ca] ‘aerul de oras da libertate’, zice proverbul medieval”[8] pentru a descrie, bineinteles, economia orasului. Pe de cu totul alta parte, Marx deplingea “idiotenia vietii rurale” în Manifestul communist dar teoria sa de concentrare a pamintului reprezinta, dupa Veblen, “cea mai rusinoasa experienta a doctrinei marxiste.”[9] în orice caz, nevoia de a determina un model economic specific, “economia specifica” a unei tari, se intareste. Intr-o mare masura, conflictul sat-oras defineste orinduirile sociale de-a lungul timpului pentru ca este dificil de tratat, desi nu intractabil—oraseanul, care nu se vrea nicidecum “de la coada vacii,” vrea piine ieftina, pe cind taranul vrea sa fie platit bine pentru piinea aceea. Sinteza acestei miscari dialectice nu a fost solutionata de dialecticianul Marx, ceea ce a dus la nenumarate nenorociri: colectivizare, stalinism, etc. Devine deci foarte indoielnic ca “influenta capitalismului trece zidurile oraselor, se revarsa pe intreg cuprinsul natiunii si de aici pe intreaga fata a globului…si duce cu sine aceeasi evanghelie a libertatii si umanitatii, nascuta din nevoile schimbului.”[10]

Imprumutind din nou o unealta, ofelimitatea (utilitatea),[11] vazuta ca o functie, intr-o economie în care hedonismul strict nu tine, va depinde nu numai de venitul individului sau familiei lui (sa-i zicem Y), ci si de al celorlalti (Ya):

Ω = Ψ(Y; Ya)

desi aceasta nu implica neaparat motive altruistice[12]—dar e pe linia formala a lui “daca tu nu te gandesti doar pentru tine, atunci ajungi sa te confunzi cu nevoile si greutatile aproapelui.”[13] Chiar si asa stind lucrurile, un astfel de tipar comportamental pare a sugera ca în societatile similare celei românesti, fundamentul cultural-institutional are resorturi sociale legate de natiune, popor prin intermediul imediat (si oarecum indirect) al satului. Intr-o societate local mica, situatia fiecaruia nu va putea fi un secret. în contrast, la oras, Ya devine cu timpul irelevant pentru ca, printre altele, impactul sau asupra ofelimitatii individului este infinitezimal. Modelul capitalist descrie acea situatie foarte bine. Oricum ar sta lucrurile, “in tara cu gospodaria cu pamint propriu salariile sint urcate [ridicate], nu cum sustinea teoria clasica a salariilor.”[14] Iata ca apare, prima facie, necesitatea unei alternative de model la analiza economica a unei tari în curs de dezvoltare.

In tarile în care relatiile economice pre-capitaliste, feudale, au intrat în recesie tirziu, ramin inca “institutionalizate” elemente feudale ale relatiilor sociale, inclusiv de tip economic; si nu numai în acestea. Ca si în tarile dezvoltate din Europa se mai pastreaza inca urme ale acelor modele sociale unde valoarea nu era data de formula neoclassica era aparent lui Georgescu-Roegen în 1955(!) cind ii auzea pe acestia acuzind americanii de materialism excesiv, i.e., de un Ya = 0.[15] Este interesant ca ideea ca aceste relatii existau pe continent si nu neaparat sau cu aceeasi intensitate în Marea Britanie este avansata (desi perceputa de el ca un avantaj) chiar si de Zeletin pentru care “liberalismul englez a infruntat pina în prezent [1925] toate furtunile [pe cind] cel de pe continent si-a dat obstescul sfirsit.”[16]

In aceste tari capitalismul a patruns nu “organic”, în opinia lui Mircea Vulcanescu, ci pe cale de “contaminare culturala,” în opinia lui Georgescu-Roegen,[17] poate si “prin inlesnirea comunicarilor [prin care] vine acum insasi cultura occidentala la noi, fiindca noi nu am stiut sa mergem inaintea ei.”[18] Iar Mircea Vulcanescu observa ca

…in ce priveste geneza capitalismului propriu-zis în România—adica, incadrarea productiei de bunuri în regimul economiei de schimb–, el nu se face prin inglobarea treptata a industriei casnice în ritmul pietei marfurilor, ca în Apus. Faptul a fost observat de mai demult de catre unii economisti, care au aratat ca industrializarea României s-a facut direct în forma de fabrica. Aceasta dezvoltare industriala s-a suprapus regimului existent al industrie casnice, care a continuat sa subziste si nu a fost integrat, ca în Apus.[19]

Acest fenomen a creat “noi nevoi”, cum le numeste Georgescu-Roegen, ori “consum sau lux ostentativ” (conspicuous consumption/leisure) al nouveaux riches,[20] cum le numeste Veblen, vizibile usor chiar si în zilele noastre, si prezentind unele forme excesive greu de inteles în contextul României la prima vedere—de exemplu, al doilea dealer de Ferrari ca marime si ca vad comercial din Europa se afla in…Bucuresti.[21] Explicatia contrastului dintre faptul ca aceste nevoi exista si ca pot fi implinite de unii cu faptul ca venitul mediu în România este foarte mic se poate gasi intr-o viziune economica nepotrivita aplicata tarii. în speta, folosind o metoda de productie si distributie neoclasica acolo unde de fapt raportul salariu-randament al capitalului este mai mare decit productivitatea marginala[22] a acestora,

w/r > MPL/MPK,

iar egalitatea nu obtine, recomandarile pentru politica de investitii au fost eronate—industrializare, cresterea ponderii capitalului.[23] Toate acestea desi cel mai rau lucru pe care il poate face o politica economica intr-o tara cu surplus de forta de munca este sa creasca investiile în capital! Da, investitorul privat cauta sa inlocuiasca lucratorul cu capital pentru ca ii iese mai ieftin sa produca si deci ii ramine un profit mai mare din care poate plati pentru un Ferrari, Bentley, Porche sau Lamborghini—dar ideea nu trebuie nicidecum adoptata la politica statului; asta atita vreme cit statul cauta propasirea tarii, bineinteles, ceea ce reprezinta o visiune normala, cu susul în sus, a lumii.

Evident acest mod de a vedea economia nationala a crescut productia si venitul national, dar numai pentru unii si în detrimentul muncii. Fenomenul ii uimeste chiar si pe cei mai entuziasti sustinatori ai “capitalismului” din România dar explicatia le scapa.[24] Din 1989 pina în 2009/2010 atit numarul salariatilor cit si al ocuparii fortei de munca au scazut dramatic iar explicatiile sint care mai de care mai interesante, e.g., “cresterea economica inregistrata de România în perioada 2000-2008 a generat locuri de munca în alte tari”—metaforic poate, si vag mustrator, dar nu relevant; si nedumerirea le creste referitor la motivul pentru care salariile în România sint asa de mici, de ce exista asa multa “coruptie”, de ce asa multi oameni lucreaza la stat, perpetua problema a “muncii la negru” eliminarea careia ar face România cel putin la fel ca Elvetia[25], etc. Toate acestea au sens intr-o economie suprapopulata.[26] E destul de clar ca acesti entuziasti nu inteleg radacina problemei desi o pot descrie si recomanda solutii nepotrivite.[27]

Mult mai interesanta este o alta observatie—NG-R estima supra-popularea muncii în estul Europei si în România în particular, bazat pe studiile sale pentru Enciclopedia României, 1939 si pe cercetarile la fata locului ale lui Virgil Madgearu pentru Evolutia economiei românesti dupa razboiul mondial (1940), la 45-48%–surprinzator de aproape de ceea ce s-a eliminat în România din 1989 incoace. în 1945, W.E. Moore refacea aceste studii si gasea 51,4%.[28] O coincidenta, poate—poate Madgearii, Georgescu-Roegenii si Vulcanestii de astazi vor cerceta ca sa afle un raspuns.

Stim insa ca în perioada de “paranteza economica” 1945-1989 metoda de distribuire a venitului national nu a fost cea neoclasica (dupa cum se pare ca intuiesc si sustinatorii români ai capitalismului universal[29]) si, oricit de ciudat ar suna, atit Marx cit si Barone recomanda productia de tip capitalist pentru comunism si socialism, respectiv, diferentele fata de capitalism survenind în partea de distributie a economiei; oricum, rezultatele au fost, din acest punct de vedere “parantetic”, main indeaproape de principiul elementar al bunastarii (in forumularea lui Barone) pentru români decit ceea ce vedem din 1990 incoace, si anume ca

PEB: pentru anumite preturi disponibile în economie pentru munca si capital, bunastarea optima este atinsa atunci cind venitul national este maxim (in sensul lui Walras).[30]

Ceea ce ne readuce la o discutie asupra principiului economic elementar al dezvoltarii economice (PEDE)

PEDE: nici un factor de productie sa nu ramina nefolosit în mod nenecesar.[31]

Intr-o economie capitalista, atit aspectul ocuparii fortei de munca, cit si acela al maximizarii profitului pot avea loc simultan: MPL = w. în societati necapitaliste sau care se afla în urcus pe culmile (“calvarul,” dupa Marx) capitalismului, acest din urma aspect nu obtine. Aceasta de datoreaza în principal faptului ca populatia disponibila pentru a munci depaseste nevoile de munca ce pot duce la maximizarea profitului si, la margine, face ca productivitatea marginala a muncii sa devina 0 (zero) fara a intersecta curba ofertei de munca la un nivel deasupra subzistentei.[32] Punind salariul (orar) w = MPL = 0 inseamna imposibilitatea subzistentei si declansarea “fortelor Malthusiene,” cum le numeste Georgescu-Roegen. Vorbim aici, din nou, folosind notiuni care nu pot fi folosite decit “metaforic”[33] pentru a discuta distributia venitului national, nu neaparat leafa sau simbria (“wages”) cuiva ca atare.

In lumina acestei discutii, devin evanescente discutiile referitoare la productivitatea muncitorului sau taranului român în comparatie cu cei din alte tari asa-numit dezvoltate deoarece metrica este diferita. Nu numai ca PIB-ul ar trebui vazut în moduri diferite,[34] dar si masurile preconizate în schimbarea Codului Muncii pot fi privite prin aceasta perspectiva. Poate ca România nu se (mai) afla intr-o stare strict suprapopulata din punct de vedere al muncii datorita scaderilor dramatice în acest domeniu din ultimii 20 de ani. Nu strict—dar suprapopulata tot pare a fi, dat fiind ca salariul pe ora pe economie este extrem de mic[35] iar salariul minim stabilit de guvern este chiar si mai jos.[36] Deci, desi aceste valori sint destul de greu de distins de 0 (zero), bazat numai pe cifre, se pare ca productivitatea marginala a muncitorului român nu este zero în economie dar este aproape de subzistenta. în acest context, urmindu-l pe Georgescu-Roegen, metoda de distributie capitalista nu va functiona conform asteptarilor. De aceea reviziunile Codului Muncii, la presiunea investitorilor straini (!), vor duce, probabil, la dezechilibre si mai mari intre bogati si saraci, unii dintre acestia din urma traind deja la limita subzistentei.

Nu de “flexibilizare” are nevoie forta de munca din România, ci de angajare în grad foarte inalt. Substituirea muncii prin capital, care pare sa constituie mobilul acestor schimbari în Codul Muncii, este o politica gresita. Ceea ce ar trebui sa faca “altii care stiu mult mai bine problemele legate de de forta de munca în România”, dupa cum ii numeste d-l Basescu pe expertii si consilierii în materie,[37] este sa examineze alternative la modelul neoclasic pentru sectoarele economiei României. Nu trebuie neaparat ca toate domeniile sa aiba acelasi model; insa scopul politicii economice ar tebui sa fie atingerea unui maxim al venitului national, masurat ca PIB sau, mai degraba, în alte metode mai bune.[38] Merita mentionat insa in acea directie faptul ca ideea de avutie nationala ca ceva distinct de trezoreria statului sau regelui, provine din ideologia modernista adoptata de Adam Smith si Francois Quesnay, deci din modelele economice asa-numit clasice.[39]

În perioada interbelica, atit Georgescu-Roegen cit si Vulcanescu (considerat de primul ca “intelectualul cel mai bun si mai valoros al anilor ‘30-’40[40]) aveau atit perspectiva cit si masurile posibile pentru propasirea României. Masurile specifice propuse atunci poate nu mai sint valabile acum ca atare—de exemplu, industrializarea comunista a transferat suprapopulatia din agricultura în muncitorul necalificat[41] din industrii—insa o intelegere profunda a economiei românilor ar avea numai de cistigat din intelegerea atit a evolutiei fenomenelor economice în România cit si a efectelor unor masuri politice aduse la zi. Unele industrii ar trebui protejate si fara ca greselile trecutului sa fie repetate, un exemplu posibil fiind protectia vamala.[42] Sau poate Virgiliu si Octavian aveau dreptate, macar în parte, si agricultura care astazi a ajuns la numai ca. 6% din PIB ar trebui revitalizata. Ideea principala este insa de a gindi la nivelul economiei românesti, pe domenii, atit în productie cit si în distributie pentru români.

Realitatile economice par a fi impins productia si distributia în România în directii specifice pentru o lunga perioada de timp, sa zicem din 1800 incoace. Si în acest domeniu descoperirile se fac tot “pe bîjbîite” (sau prin tatonare, tâtonnement, ca sa folosim termenul “academic”) ca si în cazul preferintelor consumatorului lui Walras. Il putem numi Zeitgeist sau nu, n-are prea mare importanta, insa intelegind cit mai bine directia în care vremurile vremuiesc pentru tara poate reduce greutatile si “silinta” si poate chiar si silnicia; altfel, vom continua sa fim “îmbrînciti de istorie”[43] precum în ultimii 20 de ani.


[1] Cunoscutul proverb prin care tinerii studiosi sint indemnati sa fie silitori, “labor omnia vincit”, provine, poate neasteptat, din realitatile economice din vremea imparatului Octavian Cezar Augustus (ca. 29 i. Hr.), nepotul şi apoi fiul adoptiv al lui Iulius Cezar, în favoarea caruia scrie acest vers Virgiliu (in forma “labor omnia vicit improbus”, munca silitoare, silniceasca, sireata, iscusita chiar, invinge orice/totul, Georgicele, I.146). Georgicele, un poem didactic, în sensul lui Hesiod, sustin politica “inapoi la pamint” (greaca, georgein, lucrare a pamintului) a cezarului prin care indemna românii sa devina agricultori/tarani/fermieri. (http://en.wikipedia.org/wiki/Labor_omnia_vincit)

[2] Titu Maiorescu, Opere, Minerva, 1978, vol. I, p. 153

[3] Teoria economica neo-clasica si derivatele ei sint caracterizate de un aer de inevitabilitate al rezultatelor lor, dezirabile sau nu, in virtutea a trei axiome: preferinte rationale ale agentilor economici (individul); maximizarea utilitatii (individ) sau profitului (firma); actiuni independente ale indivizilor in baza unor informatii complete si relevante care sint disponibile. V. si http://en.wikipedia.org/wiki/Neoclassical_economics, sau “Deardorff’s Glossary of International Economics”, http://www-personal.umich.edu/~alandear/glossary/n.html.

[4] Nicholas Georgescu-Roegen, “Economic Theory and Agrarian Economics”, Oxford Economics Papers (1960) 12(1): 1-40, p. 3

[5] Constantin Noica, “Ce e etern şi ce e istoric în cultura româneasca?”, http://www.crestinortodox.ro/diverse/ce-etern-ce-istoric-cultura-româneasca-69555.html

[6] Mircea Vulcanescu, “Gospodaria taraneasca şi problemele ei,” conferinta din 1943, în “Spre un nou medievalism economic”, Compania: 2009, p. 169

[7] Nu numai dimensiunea româneasca a existentei, nici macar numai cea est-europeana, au aceste temelii. V. Andrew Lytle, “The Hind Tit” în I’ll Take My Stand: The South and the Agrarian Tradition, Louisiana State Univ. Press:1977, pentru o viziune asemanatoare asupra ethosului taranului din sudul Statelor Unite de dinainte de razboiul de secesiune ramasitele caruia autorul le intrezarea inca peste suta de ani mai tirziu. Printre altele, taranul sudist constata ca “as soon as a farmer begins to keep books (catastife, contabilitate), he’ll go broke shore [sure] as hell.”/„Din momentul în care ţăranul se apucă să ţină evidenţe financiare, a luat-o cu siguranţă pe drumul spre faliment.“  V. şi Alin Voicu, “’Parodii originale’”, https://socot.wordpress.com/2011/01/07/alternative-economice-parodii-originale/

[8] Stefan Zeletin, Burghezia româna, Humanitas: 1991, p. 31

[9] Thorstein Veblen, The Place of Science în Modern Civilization, New York, 1919, p. 450, citat în Georgescu-Roegen, op. cit, p. 6

[10] Zeletin, op. cit. p. 31

[11]Atit Pareto şi Georgescu-Roegen au preferat termenul “ofelimitate” (din greaca) lui “utilitate”, acesta din urma folosindu-l chiar şi în articolul ce i s-a solicitat pentru New Palgrave Dictionary of Economics, vol. III, London : Macmillan, 1987, “Ophelimity”, pp. 616-618. Intelesul comun al termenului “utilitate” se refera la bunastarea individului sau societatii insa Pareto a inteles ca oamenii isi ghideaza deciziile pe baza dorintelor lor ceea ce poate corespunde sau nu cu bunastarea lor. De aceea a introdus termenul “ofelimitate” în loc (v. şi “Pareto, Vilfredo”, în New World Encyclopedia, newworldencyclopedia.org).

[12] Georgescu-Roegen, op. cit., p. 27

[14] Vulcanescu, op. cit.,  p. 169

[15] Nicholas Georgescu-Roegen, “Limitationality, Limitativeness, and Economic Equilibrium,” reprinted în Analytical Economics, Harvard University Press: 1966, p. 344

[16] Zeletin, op. cit., p. 37

[17] Georgescu-Roegen, “Economic…”, p. 35

[18] Titu Maiorescu, op. cit.

[19] Vulcanescu, op. cit., “Evolutia şi tendintele economiei românesti”, p. 124

[20] Termen introdus de Veblen în The Theory of the Leisure Class în 1899 (in limba româna, Teoria clasei de lux, Publica: 2009, trad. Smaranda Nistor, e.g., p. 42 passim) pentru consumul a carui tinta este etalarea bogatiei sau statutului social mai degraba decit acoperirea unei nevoi economice stricto sensu

[21] “The second largest Ferrari store în Europe to open în Bucharest”, Românian Times, 26 nov. 2009 (http://www.Româniantimes.at/news/Panorama/2009-11-26/4568/Second_largest_Ferrari_store_in_Europe_to_open_in_Bucharest). “În mod paradoxal producătorii auto de lux se simt foarte bine în România. Importatorul Ferrari şi-a epuizat cotele alocate de către producător, iar Porsche a crescut perioada de aşteptare pe liste. Datele DRPCIV arată că în perioada ianuarie-mai 2010 importatorul Ferrari a vândut 14 unităţi în România. Faţă de perioada similară din 2009 vânzările au crescut cu 180%. Porsche a convins 26 de clienţi. Mai puţin cu 44,6% faţă de ianuarie-mai 2009 când pe piaţa locală s-au vândut 47 de unităţi. Trei Bentley-uri noi, un Lamborghini şi un Maserati s-au vândut în primele 5 luni din 2010.” (“Piata auto s-a prabusit”, Money.ro, http://www.money.ro/piata-auto-din-România-s-a-prabusit-doar-ferrari-mai-vinde-in-lucru_590311.html). De asemenea, “Cate masini ultrascumpe are Bucurestiul. Oraşul cu 29 Lamborghini, 102 Ferrari şi peste 1.000 de Porsche.” (http://www.gandul.info/news/cate-masini-ultrascumpe-are-bucurestiul-orasul-cu-29-lamborghini-102-ferrari-si-peste-1-000-de-porsche-7815230 din Dec. 2010)

[22] Trebuie subliniat (pentru a cita oara?) ca factorul economic de interes în stabilirea salariului este productivitatea marginala, nu cea medie. Este dificil de masurat direct şi de aceea atunci cind se vorbeste în macroeconomie de productivitate este de fapt analizata productivitatea medie—cu toate “caveat emptor” ignorate, din pacate. V. şi citatul din S. Kuznetz inclus aici (Nota 38).

[23] Salariul este costul muncii (w), randamentul este costul capitalului (r), iar ceilalti doi factori reprezinta produsele marginale ale muncii (MPL) si ale capitalului (MPK).

[24] Cristian Orgonas, “Ce a generat cresterea economica din perioada 2000-2008? Locuri de munca în alte tari!”, http://businessday.ro/03/2010/ce-a-generat-cresterea-economica-din-perioada-2000-2008-locuri-de-munca-in-alte-tari/

[25] “Deziderat utopic” al angajarii tuturor în procesul economic, sperietoarea şi perena “solutie” a eliminarii muncii la negru, etc. sint elemente comune în cadrul solutiilor gresite ale problemelor economice românesti. Iata numai un exemplu: “Desi perioada comunista nu poate reprezenta un exemplu potrivit în ce priveste evolutia numarului de salariati (“toata lumea trebuie sa aiba un loc de munca” este un deziderat utopic) [sub. adaugata], este evident ca acum avem prea putini salariati raportat la populatie.

Mai mult, ingrijorator este faptul ca 9 ani de crestere economica sustinuta au determinat cresterea numarului de salariati cu mai putin de 200.000 (detalii aici), iar daca nu am lua în considerare cresterile din sectorul bugetar, în perioada 2000-2008 numarul salariatilor a stagnat. Pentru comparatie, în perioada boom-ului economic dintre anii 1970 şi 1980, în economie s-au creat în medie peste 200.000 de locuri de munca anual.

Daca în anii urmatori nu se vor gasi solutii prin care macar jumatate dintre cei care lucreaza acum la negru sa fie scosi “la suprafata”, [subl. adaugata] se vor intampla doua lucruri: (i) cheltuielile bugetare cu greu vor putea fi acoperite, iar (ii) acesti oameni vor muri de foame la batranete pentru ca nu vor avea pensie. şi atunci vom avea din nou dezbateri interminabile legate de faptul ca cei fara pensie (sau cu pensii extrem de mici) trebuie ajutati de stat, desi pe vremea cand lucrau nu au platit taxe. (Cristian Orgonas, “Comunism vs Capitalism: cum a evoluat numarul salariatilor şi structura populatiei ocupate intre 1969 şi 2010”, http://businessday.ro/02/2011/comunism-vs-capitalism-cum-a-evoluat-numarul-salariatilor-si-structura-populatiei-ocupate-intre-1969-si-2010/)

[26] “The question of the over-sized bureaucracy—an unfailing characteristic of overpopulation—also has been approached from a wrong angle. With labor used up to its technical limit, nothing can be gained from a reduction în public or personal servants; such a reduction may create social turmoil,” Georgescu-Roegen, “Economic…”, p. 32. Este evident ca exact asa s-a intimplat în România în perioada 2010-2011, o dovada în plus ca acei “altii care stiu mai bine” ai d-lui Basescu nu prea stiu pe ce…model traiesc.

[27] “Daca vom compara cei 20 de ani comunism cu cei 20 de ani de capitalism vom observa ca, în prima perioada, cresterile de productivitate au fost mai mici, insa s-au realizat în conditiile în care numarul angajatilor a crescut semnificativ, iar în a doua perioada, castigurile au fost mai mari, insa au fost realizate cu pretul reducerii drastice a numarului de angajati. Practic, în 2010, valoarea productiei industriale era aproximativ egala cu cea din 1989, dar numarul angajatilor a scazut cu mai mult de 50%, de unde rezulta o crestere de productivitate de peste 100%.

Cat de sanatoasa este insa aceasta crestere? Desi cresterile de productivitate sunt importante pentru sanatatea unei economii, ideal ar fi ca acestea sa vina pe fondul cresterii, nu reducerii numarului de angajati.” (Cristian Orgonas, “Cati bani producea un muncitor pe vremea lui Ceausescu şi cati bani produce acum”, http://businessday.ro/03/2011/cati-bani-producea-un-muncitor-pe-vremea-lui-ceausescu-si-cati-bani-produce-acum/)

[28] Georgescu-Roegen, “Economics…”, p. 12, nota 4

[29]Este evident ca Ceausescu a exagerat intr-o anumita directie (sa dam la toti de lucru!), dar solutia nu este sa maximizam productivitatea angajand cat mai putini oameni, ci sa dam de lucru la cat mai multi, pastrand în acelasi timp un ritm bun de crestere al productivitatii [subl. adaugata].” (Cristian Orgonas, “Cati bani producea…”)

[30] Pentru Barone, citat de asemenea în Georgescu-Roegen, “Economics…”, maximul venitului national (Φ, la Barone) se atinge cind derivata este nula, dΦ = 0, i.e., în conditii de libera competitie care determina, în echilibru, costurile de productie sa fie minime si, deci, egale cu preturile elementelor care intra în productie. Libera competitie este usor de inteles pentru piata muncii, in care lucratorul isi poate vinde timpul liber (leisure) cum vrea. Ideea lui Walras, dezvoltata apoi de Pareto şi Barone, este ca, simplu vorbind, in situatia liberei competitii, o schimbare intr-un domeniu al economiei corespunde unei schimbari inverse în alt domeniu. “Consequently, precisely by virtue of the conditions which are characteristic of free competition (that is, the cost of production equals the prices and the costs of production are at a minimum) given the quantity of services available, the partial differential of Φ when prices are considered constant is zero… The maximum, we repeat, simply means this: that by substituting other conditions for one or more of the characteristics of free competition (minimum costs of production, equality of prices and costs of production) the conditions of all could not be improved. On the contrary, if some are benefited by this substitution their gain is less than the loss of those who suffered. So that if all their gain is taken from those who gained by the substitution, and is given to those who suffered loss by it, the latter could never retrieve their former position and some would always remain losers.” (Barone, “The Ministry of Production”, în Hayek, Collectivist Economic Planning, London, 1935, pp. 253-7)

[31] Georgescu-Roegen, “Economic…”, p. 37

[32] Acesta este un context strict suprapopulat; în cazul în care intersectia are loc sub nivelul minim de subzistenta, avem de-a face cu o piata a muncii suprapopulata, dar nu strict

[33] “It would be an error to regard [economic models] as playing the same roles as as the models of natural sciences and to use them tale quale for indirect measurement or exact planning. They should be considered rather as ‘metaphors,’ serving the same purpose as the two-dimensional diagrams used by mathematicians to facilitate the argument concerning far more complicated structures.” N. Georgescu-Roegen, “Limitationality, Limitativeness, and Economic Equilibrium,” reprinted în Analytical Economics, p. 342. Tema folosirii matematicii sau fizicii ca model metaforic este esentiala la Georgescu-Roegen el vazindu-le numai ca proiectii artimomorfice ale unor entitati dialectice care poseda “penumbre”, au rest metafizic imposibil de cuprins în ele.

[34] Georgescu-Roege, “Economic…”, p. 30

[36] Calculate aici ca fiind în jur de 1 euro/h în 2011, Monitorul Oficial nr. 0824, conform HG 1193/2010

[38] Simon Kuznetz, unul din pionierii folosirii timpului liber (leisure) ca element economic şi inventatorul notiunii de PIB s-a impotrivit inca de la inceput folosirii acestuia, o masura numai a productiei, pentru masurarea sau evaluarea bunastarii unei tari: “Economic welfare cannot be adequately measured unless the personal distribution of income is known. And no income measurement undertakes to estimate the reverse side of income, that is, the intensity and unpleasantness of effort going into the earning of income. The welfare of a nation can, therefore, scarcely be inferred from a measurement of [gross domestic product]”, (Simon Kuznetz, “National Income, 1929-1932”, 73rd US Congress, 2d session, Senate document no. 124, http://library.bea.gov/cdm4/document.php?CISOROOT=/SOD&CISOPTR=888 pp. 6-7). Eforturi pentru o masura mai buna sint sponsorizate şi astazi, un exemplu fiind sponsorizarea lui Joseph Stiglitz, laureat al premiului Nobel în economie, de catre presedintele Frantei, Nicolas Sarkozy, pentru fundamentarea unui alt mod (din pacate bazat inca pe axiome neoclasice) de a tabula cresterea economica reflectata în J. Stiglitz, A. Sen, J.-P. Fitoussi, Mismeasuring Our Lives: Why GDP Doesn’t Add Up, The New Press, New York, 2010. (http://www.newsweek.com/blogs/wealth-of-nations/2009/09/15/sarkozy-and-stiglitz-a-new-way-to-grow.html)

[41] “[I]n any economy, there is only one way to to measure the marginal productivity of labor: at the margin, i.e., where labour appears unadulterated by capital. The marginal productivity of labour în any economy then is the marginal productivity of its unskilled labor”, subl. adaugata, Georgescu-Roegen, “Economic…”, p. 15

[42] Vulcanescu, op. cit., “Insemnari pentru industrializarea României”, p. 281, unde observa “sistemul curios al tarifului vamal românesc, care—impotriva celor mai elementare notiuni în materie de protectie ‘educatoare’–, în loc sa inceapa prin a acorda o taxa vamala sporita marfurilor a caror productie în tara se doreste, urmarindu-se apoi o scadere treptata a a taxelor, şi deci şi a protectiei, pe masura de industria indigena ajunge sa acopere, ba chiar sa depaseasca nevoile consumului intern, în realitate, tariful incepe prin a nu acorda nici o protectie marfurilor inca neproduse în tara, sporind taxa numai în momentul în care industria noua reuseste sa acopere consumul intern. Sistemul ajunge astfel sa constituie o serie de monopoluri în favoarea producatorilor, avantajati abia atunci cind nu mai au nevoie de nici o protectie” sau, mai degraba, o serie de bariere de intrare, în sensul lui Porter, în favoarea producatorilor externi. V. de asemenea, Alin Voicu, “Noi muncim, noi si gindim (II)”, https://socot.wordpress.com/2011/03/15/noi-muncim-noi-si-gindim-ii/

[43] Noica, op. cit.

Advertisements

About socot

- Economie - Istorie economica - Finante - Administrarea crizelor
This entry was posted in Uncategorized. Bookmark the permalink.