Noi muncim, noi şi gândim (I)

publicat initial pe 11 iunie 2010; partea a II-a aici.

de Alin Voicu

Eforturile guvernului de la Bucureşti, ghidate de FMI, UE etc. şi, s-ar părea, adoptate şi acceptate cu braţele deschise (îndesate până la coate în buzunarele bugetarilor, privaţilor şi forfetarilor) îi afectează numai pe cei ce muncesc. În relaţia capital-muncă, numai aceasta din urmă are de pierdut. Capitalul este ocrotit şi, într-un cerc vicios, cei ce muncesc sunt puşi în situaţia de a plăti pentru susţinerea acestuia. Şi dacă nu prididesc, însuşi statul, în numele şi în contul aceloraşi oameni trataţi de data aceasta drept „contribuabili”1, se împrumută (mai ales de la entităţi străine).

În tot acest vârtej nu este clar răspunsul la întrebarea „de ce?” Chiar trebuie „să facem totul” pentru salvarea/susţinerea capitalului? De ce este capitalul tratat de parcă ar fi superior muncii? Iată-l, deci, pe „biet român sireacul” lovit de cel puţin trei ori: salarii/pensii reduse, înglodat în datorii, taxat până la limită2 (oare când va ajunge la refuz?). Ca să nu mai vorbim de moştenirea lăsată generaţiilor viitoare, nevoite să plătească pentru datoriile părinţilor…

 Un LBO pentru liniştea noastră

Rezultatul combinat al acestor fenomene economice are trăsăturile unei Achiziţii prin Îndatorarea Firmei Ţintă (Leveraged Buy-Out, LBO) 3 aplicat la nivel de ţară. Procedeul conduce la modificarea structurii capitalului ţării – creşterea capitalului împrumutat şi sifonarea capitalului propriu (equity) rezultat din fluxurile de numerar generate de activităţile productive ale firmei-ţintă. Randamentul poate fi foarte mare: cei care contractează împrumutul şi plătesc dobânzile sunt alţii (în cazul acesta, contribuabilii) decât cei care îşi însuşesc (o parte din) fondurile astfel obţinute şi profiturile („proprietarii de capital”). Cheltuielile şi eventualele pierderi sunt socializate şi, prin structura corporaţiei, câştigurile sunt privatizate. Se obţin astfel nu numai avantaje financiare (randament înalt) ci şi de control – în domeniul corporat, guvernarea corporaţiei; la nivelul unei ţări, controlul politic.

Cum putem despleti cât de cât firele? Ce fel de decizii trebuie luate? Ce fel de model (alternativ) trebuie implementat? Ajuns în stare de criză, un organism economic (politic) nu se mai poate redresa prin mici ajustări sau propuneri timide. În practica restaurării companiilor ajunse în criză şi insolvabile sau falimentare există în general trei paşi:

  1. stoparea prăbuşirii („stop the bleeding”) prin controlul „la sânge” al cheltuielilor,
  2. restructurarea datoriilor; şi
  3. reorientarea strategică spre restabilirea profitabilităţii prin reorganizarea companiei (domenii de activitate, active necesare sau nu, produse/servicii, capacitate de producţie, vânzări etc.).

Este, poate, instructiv să privim, pentru câteva momente, problemele curente ale României prin această prismă. Este clar însă că soluţiile şi metodele potenţiale astfel derivate trebuie augmentate cu măsuri macroeconomice, dat fiind că avem de a face cu o ţară întreagă (cu elemente fiscale, monetare, de politică economică şi de economie politică).

I. Reducerea cheltuielilor

Privită în acest mod, România este astăzi la urgentul pas întâi – controlul fluxului de numerar, în special al cheltuielilor. Aici sunt vizate iniţial elementele pe care se cheltuieşte cel mai mult şi, mai ales, cheltuielile neproductive sau risipa. Efectul scontat este obţinerea de lichidităţii în scurt sau foarte scurt timp, deci controlul strict al fluxului de numerar. Toate proiectele care nu contribuie la acest scop sunt întrerupte sau, după o analiză ceva mai amănunţită, anulate. Deciziile trebuie să fie luate imediat şi sunt irevocabile. Aşadar, schimbarea dalelor din parcuri, construcţia de autostrăzi sau alte proiecte de infrastructură, colectarea creanţelor şi, în general, proiectele şi contractele cu statul trebuie revizuite pornind de la cele mai mari şi coborând spre cele mai mici şi, mai ales, tăind fără milă.

Cum se poate face în mod practic aşa ceva, ştiut fiind că persoanele cu interese în asemenea proiecte şi cheltuieli nu şi le vor nicidecum atinse? Se poate stabili un grup de lucru, pe cât posibil independent, alcătuit din oameni cu experienţă în domeniul redresărilor şi având afilieri politice cât mai slabe. I se dă mână liberă, prioritate şi acces la toate sursele, documentele, şi i se pune la dispoziţie personalul cu expertiză şi putere în bugetarea şi aprobarea proiectelor, inclusiv miniştri. Acesta raportează periodic progresul (sau lipsa de progres) direct legislativului (şi nu în primul rând primului ministru), preşedintelui sau guvernului. Un tablou clar al finanţelor, de unde vin şi unde se duc banii, câte proiecte există, justificarea lor (business case) şi relativa prioritate/urgenţă precum şi acţiunile recomandate şi reducerile preconizate pot forma substanţa unui raport întocmit în câteva săptămâni (depinzând de nivelul de colaborare/sabotare întâmpinat). Eventual, pentru a-i sublinia autoritatea, în proiect ar putea fi cuprinşi şi „consultanţi” selectaţi din Garda Financiară.

Aplicând această paradigmă, o observaţie imediată este că reducerile preconizate (începând cu iunie 2010) şi numite eufemistic „de austeritate” vor fi probabil insuficiente pentru redresarea bugetului României, mai ales pentru că elementele vizate pentru reduceri nu sunt cele potrivite sau de cel mai mare impact. O creştere a taxelor de tot felul şi a obrăzniciei colectorilor fiscali este de nedorit dar inevitabilă. Mai mult, măsurile afectează omul de pe strada, actorul activ în rubrica „muncă” din ecuaţia capital-muncă. Într-o economie bazată pe consum, efectul va fi reducerea cererii şi stagnarea economică. După ieşirea din criză, România va umbla „cu capul spart” după creştere economică – finanţările creşterii vor trebui luate tot ca împrumuturi şi nu din inexistente capitaluri proprii (equity). Aşadar, problema nu se rezolvă, se operează o refinanţare (altfel spus, rezolvarea se amână). Aşa se face că ţările în curs de dezvoltare rămân veşnic în curs de dezvoltare.

Alte surse de lichiditate pot fi de asemenea problematice. O companie cu probleme poate încerca să vândă o parte din active deşi, fiind sub presiune, preţurile obţinute vor fi sub valoarea reală. Ce se întâmplă în cazul unei ţări aflate sub presiune financiară? Ce vom „da”, cum spunea Elena Udrea, „investitorilor”, românul fiind acum strâns cu uşa? Iată, Grecia este îndrumată să „dea” controlul asupra anumitor companii şi active total sau parţial aflate în proprietatea statului4 – privatizare mai ales către participanţi străini. I s-a sugerat chiar să „privatizeze” o parte a teritoriului naţional printr-o umilitoare vânzare de insule, Corfu de pildă, sau a Acropolisulului5! Oare ce va face România în cazul în care condiţiile continuă să se deterioreze (şi economiştii care au studiat fenomenul datoriilor suverane găsesc „ştiinţific demonstrat” că de obicei aceasta e traiectoria) 6? Ce mai vindem? Roşia Montană? Ce mai „dăm”? Hotelurile şi staţiunile de la mare, terenuri petrolifere7? Şi, mai ales, în schimbul a ce? A unui guvern şi stat supraextins financiar, cu datorii veşnice?

Mult mai important decât dificultatea alegerii personalului avizat, riscul cel mai mare al unui efort de analiză de acest fel este abordarea greşită din punct de vedere etic şi filozofic – ce înseamnă valoare, care este menirea unui stat/guvern, care este viziunea de ansamblu, cine trebuie să beneficieze etc. etc. Elementul esenţial aici este coloana vertebrală în faţa oricui şi urmărirea interesului românilor. O mentalitate de victimă a unor forţe neidentificate este defetistă şi perversă. Dimpotrivă, o viziune distributistă este elementul sine qua non deoarece facilitează stabilirea şi dezvoltarea economică a tuturor păturilor sociale, începând de la firul ierbii, şi creşterea încrederii în puterile economice autohtone (remoralizarea pieţelor şi relocalizarea lor). Implicaţiile imediate vor fi legate de revizuirea legislaţiei asociaţiilor din România. Exemple amplu dezvoltate există, ca surse de inspiraţie, în legislaţia din UE, SUA, Marea Britanie etc. – schimbările din legislaţia românească nu sunt necesarmente vaste. Este de aşteptat că activitatea economică va spori în termen scurt şi că vor apărea bănci locale (populare, mutuale, cooperatiste), asociaţii de desfacere etc. Mai mult, soluţia cooperatistă a mai fost odată benefică României8. Va deveni evidentă nevoia de reguli/legi pentru stabilirea de pieţe şi moduri de comercializare a produselor agricole şi de încurajare a investiţiilor de capital autohton. O politică conştientă şi conştiincioasă de încurajare a IMM-urilor prin eliminarea taxei forfetare, uşurarea şi ieftinirea până la derizoriu a înregistrării noilor afaceri, reintroducerea modului de impozitare la alegere (pe profit sau pe cifra de afaceri), dezvoltarea unei infrastructuri de investiţie în IMM (de exemplu, pe modelul legilor gen Small Business Act9 din SUA) pot avea efecte benefice atât pe termen scurt cât şi pe termen lung, nu în ultimul rând prin facilitarea inovaţiilor/invenţiilor în acord cu strategia de dezvoltare durabilă Europa 2020.

Bineînţeles că pentru a stabili măsuri eficiente trebuie examinate cauzele situaţiei prezente, atât cele imediate cât şi cele istorice. Bancherii de ultim resort (FMI, BM etc.) au experienţă de zeci de ani în acest domeniu şi pot fi consultaţi, însă nu trebuie uitat că aceste foruri există pentru protejarea băncilor şi stabilizarea (sau dimpotrivă) a guvernelor. Măsurile sugerate trebuie examinate în lumina avantajelor aduse românilor. Această înţelegere va forma bazele reorganizării ulterioare a economiei, guvernului şi politicii economice sau economiei politice. De exemplu, pentru stabilizarea României, păstrarea flexibilităţii monetare şi fiscale şi a pârghiilor de manevrare a crizelor precum şi pentru propăşirea economică trebuie renunţat la aderarea la euro – valutele regionale, prezentate greşit10 publicului ca uşurând comerţul, par a fi indiferente la sau chiar în detrimentul ţărilor „în curs de dezvoltare”.

(Va urma)

NOTE

1 „Cresc taxele dacă actualele măsuri nu vor fi suficiente”, Ziua veche, 7 iunie 2010, http://www.ziuaveche.ro/business/economic/4043-cresc-taxele-daca-actualele-masuri-nu-vor-fi-suficiente.

2 „The danger is compounded by a fiscal cure that could be nearly as harmful as the financial disease [subl. noastră]. As a condition of Europe’s bailout plan, and of continued euro membership, the continent’s debt-ridden economies must slash spending drastically – and at just the wrong time in the economic cycle. The impact will be higher unemployment, lower wages, and reduced consumer demand” (Robert Shrum, “The U.S. joins the euro zone”, The Week, may 27, 2010, http://theweek.com/bullpen/column/203471/the-us-joins-the-euro-zone).

3 „Termenul de leverage[d] buy-out (LBO) este preluat din limba engleză şi desemnează achiziţionarea (preluarea) unei firme de către o altă firmă care şi-a procurat capitalul necesar prin împrumut garantat cu activele firmei preluate” (Anamaria Jugrin, „Valoarea actualizată netă şi valoarea actualizată ajustată”, în Condeie Studenţeşti, Revista Oeconomia, nr. 1 pe 2010.)

4 Alkman Granitsas, „Greece Lays Out Plan to Privatize”, The Wall Street Journal, 3 iunie 2010, http://online.wsj.com/article/SB10001424052748703561604575282232817724548.html.

5 „‘We give you cash, you give us Corfu!’ German MP suggests Greece sell islands (and the Acropolis) to pay off debt”, The Daily Mail, March 5, 2010, http://www.dailymail.co.uk/news/worldnews/article-1255449/Greece-debt-crisis-German-MPs-suggest-Greek-Islands-Acropolis-sale.html; “Greece Won’t Sell Island to Cover Debts”, The New York Times, http://thelede.blogs.nytimes.com/2010/03/05/greece-wont-sell-islands-to-cover-debts/; şi „Merkel avoids Greek finance pledge”, The Financial Times, http://m.ft.com/cms/s/0/f635351e-287c-11df-a0b1-00144feabdc0.html.

6 Kenneth Rogoff, profesor la Harvard şi fost economist şef al FMI: „Following banking crises we usually see a bunch of sovereign defaults, say in a few years. I predict we will again”, Bloomberg, 24 feb. 2010. Împreună cu Carmen Reinhart este autorul unui studiu asupra istoriei crizelor financiare, This Time Is Different: Eight Centuries of Financial Folly, Princeton U. Press: September 2009.

7 România, care exportă echipament petrolier cu numai câţiva ani în urmă, trebuie să concesioneze acum teren petrolifer multinaţionalelor, licitaţiile fiind în curs (iunie 2010). Se spune că pentru tehnologie – iar asta într-o ţară care în 1966-1968 producea echipament de forare la peste 10.000 de metri şi îl expunea la nou construitul pavilion expoziţional (astăzi Romexpo) – unde este acum acest „fier vechi”, cum îl numea Petre Roman? Mai ales astăzi, când cea mai adâncă forare cu cea mai avansată tehnologie se face la 35.055 picioare, cu doar 685 de metri mai adânc (Sonda Tiber a companiei BP fora la această adâncime în septembrie 2009 – http://www.bp.com/genericarticle.do?categoryId=2012968&contentId=7055818)? Da, tehnologia a avansat – dar în momentul în care baza industriei e trimisă la topit, nu prea mai ai de unde să avansezi.

8 Studiul şi expozitia Dr. Emilia Corbu sunt salutare vis-à-vis de mişcarea cooperatistă, dezvăluind o pagină de succes, inexplicabil uitată din istoria României (http://emilia-corbu.blogspot.com/search/label/miscarea%20cooperatista).

9 Small Business Act, Public Law 85-536, as amended, http://www.sba.gov/regulations/sbaact/sbaact.html.

10 M. J. G. Bun şi Franc J.G.M. Klaassen, „The Euro Effect on Trade is not asLarge as Commonly Thought”, Tinbergen Institute Discussion Paper, TI 2003-086/2, http://www.tinbergen.nl/discussionpapers/03086.pdf, este unul dintre multele studii care descoperă că efectul pozitiv al adoptării euro asupra comerţului este în general supralicitat atât de economişti cât şi de Bruxelles, şi nu este semnificativ diferit de 0% (zero la sută): „The estimated euro effect [on trade] then drops [from previous optimistic estimates of 5% to 40%] to 3%, which is on the significant/insignificant bound [subl. noastră]. The estimate is robust to various model perturbations and is no longer driven by the length of the sample period”. Dimpotrivă, „Economics played little role in the decision to create the euro – politics was king… The key finding [of the CEPR study] is that the EU15 ‘outs’ – Britain, Sweden and Denmark – have suffered no loss of trade into the euro area since 1999 but rather have seen their exports to euro area nations expand: +7%, controlling for other factors”, Britain, Denmark and Sweden Would Gain Little Trade from Joining the €, Centre for Economic Policy Research (CEPR), Friday 23 June 2006, http://www.cepr.org/press/P178.htm.

Advertisements

About socot

- Economie - Istorie economica - Finante - Administrarea crizelor
This entry was posted in Uncategorized and tagged , . Bookmark the permalink.