Scăpare, scăpătare, scăpărare

de Alin Voicu

Prolegomene la dezvoltarea economică II: Nevoia de capital

(vezi şi Partea I)

Observam în timpul perioadei acute inflamatorii precedente a Afacerii CupruMin sub guvernul recent căzut că metodele financiare folosite pentru estimarea valorii CupruMin au fost defectuoase în mod aproape ridicol. Întrebările despre cum România “se scapă” de această întreprindere şi activele ei care valorează undeva în jurul a 18 miliarde de euro de parcă ar fi “fiare vechi” ar putea pune ar fi multe (a) cum guvernul din Bucureşti a alcătuit, decis şi adoptat concluziile şi cifrele evaluatorului pentru CupruMin despre care mai vorbeam; (b) cum s-au selectat negociatorii vînzării pentru partea guvernului din Bucuresti şi cine e responsabil de ce fac aceia?; (c) cum s-a alcătuit şi aprobat metoda de selecţie a potenţialilor cumpărători care s-au dovedit impecunioşi şi obraznici în cele din urmă?; (d) cum s-a executat analiza financiară şi legală a legitimităţii şi prospectelor acestor potenţiali cumpărători (“due diligence”)?; etc. Nu neparat pentru a gasi o persoana sau niste persoane ci pentru a des-coperi un proces cu lacune evidente si a repara normele clar deficitare. Dar Întrebarea cu “Δ-mare este: De ce? De ce se vinde (sau, folosind eufemismul la modă de cel puţin 22 de ani, privatizează) CupruMin? Sau de ce se vînd alte obiective industriale din România? Ce ţară s-a dezvoltat vreodată abandonînd altora tot ce avea mai preţios? Chestiile astea “le-au scăpat” unor factori de decizie pe parcurs–numai ministrul economiei a părut să aibă tăria de a lua atitudine în al unsprezecelea ceas.

Din 1990 încoace, modul de a vedea politica economică în România a fost pus în marşarier, obţinîndu-se o anti-dezvoltare. Unele după altele, majoritatea guvernelor din Bucureşti au adoptat o postură pe care România o depăşise deja la anul 1989. Deşi ţara fusese industrializată masiv în timp foarte scurt istoric (approx. 40 de ani), perspectiva curentă, bazată pe un model economic perfect inaplicabil României atît teoretic cît şi filozofic sau practic, a fost aceea de ţară subdezvoltată, ignorînd şi apoi anulînd nepăsător toate sacrificiile de pînă în 1989! Şi, folosind expresia foarte potrivită a lui Radu Baltasiu, s-a “dezvoltat subdezvoltarea”![1] S-a transformat un fapt real, fizic, adică o ţară industrializată, de bine, de rău, întru chipul şi asemănarea unui model abstract–şi ăla greşit–provenit din capul cine mai ştie cui! Iată aritmomorfia bezmetică…

In genere, România a fost pusă, împotriva realităţii manifeste, în postura unei ţări sărace din punct de vedere al bazei industriale, de cercetare şi intelectuale încît tot ce putea fi bun şi folositor trebuia deci importat–că, de, “dacă e româneşti, nu e bune,” vorba lui Toma Caragiu.[2] Aceasta este adeseori mantra variilor investitori, chiar din sectorul extractiv adeseori, că ei aduc capital, tehnologie şi cunoştinţe pe care ţările bogate în resurse, precum România, nu le au, chipurile. (Zicala fiind “how did our oil [or copper, or gold, or silver, or rare earths, etc.] end up under their sand?”[3]) De aici noţiunea mea de “maladie batavă pe dos” în cazul actual al României şi scăpătătarea ei.

Dar guvernele din Bucureşti ani de-a rîndul au crezut gogoriţa şi au consumat sau risipit capitalul României prin neglijare, de-a dreptul sau prin vînzare. Astăzi se pare că vor vinde pe de-a-ntregul şi ceea ce nu le aparţine lor (guvernelor) ci poporului român–resursele naturale. Povestea cu “noi reprezentăm poporul pentru că aşa a scris un număr de noi predeterminat de cetăţeni pe nişte bucăţele de hîrtie,” chestiune cunoscută în trecut ca “democraţie originală,” nu (mai) ţine; şi nu mai ţine pentru că nimeni nu pare a pune sau răspunde la întrebarea asta simplă: De ce? De ce nu există sau nu se consideră şi alte alternative? De ce este atît de necesar să se “supună” România înţelegerilor cu diverse foruri internaţionale ad litteram şi doar cedează şi execută fără întrebări? Aceste acorduri nu sînt intenţionate a fi un pact către suicid.[5] De ce se ia ca fapt evident că numai administratori străini pot conduce întreprinderi româneşti? (Deşi asta e o tară mai veche, datînd cel puţin din aprilie 1866). Unde, pînă la urmă, e onoarea, sau demnitatea, cum spune Dan Puric,[4] în toată treaba asta? Şi după ce toate-s înstrăinate, ce mai urmează?

Şi, mai departe, de ce nu creează investitorii strategici privaţi preeminent străini (despre mulţi dintre care nu ştie nimeni absolut nimic după cum s-a văzut in cazul CupruMin) locuri de muncă ci, dimpotrivă, fac presiuni şi repurtează successe în a schimba legile, e.g., legea muncii, spre beneficiul propriu, e.g., în aşa fel încît să le fie uşor să dea oamenii afară, i.e., a-i pune pe spinarea statului? Dacă aşa de spectaculos creşte productivitatea muncii sub conducerea acestor strategişti, de ce nu cresc aceste afaceri ci activele lor sînt aparent decumulate (asset stripping), întreprinderile închise, iar banii repatriaţi cine ştie unde? De ce măsura PIB a României nu a crescut dramatic sub conducerea“tehnicienilor” care au acaparat întreprinderile ci, dimpotrivă, a reajuns cam la nivelul anului 1986 numai în 2006, i.e., vingt ans après (96 mil. USD1990)? Pentru comparaţie, România şi-a revenit mai repede chiar şi după al doilea război mondial (!), luîndu-i numai 14 ani (1938-1951), adică cu o treime mai puţin timp, pentru a ajunge înapoi la un PIB de approx. 20 mil. USD1990![6] Adică un război mondial combinat cu instalarea violentă a comunismului e mai puţin destructiv decît “capitalismul”??

Se întîmplă cam la fel şi la alte case, aşa că n-ar fi rău să luăm aminte:

In both cases [Repsol YPF and Red Electrica] Spanish multinationals had prioritised the repatriation of dividends over investment. This indirect form of asset stripping was driven by the priorities of bankers in London and New York. Behind the Repsol-YPF affair, in particular, was something very close to the sick capitalism that caused the 2008 crisis: high-yield, high-risk assets, sliced and diced via complex derivatives.[7, emph. added]

De ce plătesc firmele astfel privatizate, e.g., Petrom, dividende enorme, de jumătate din profituri, în loc de a re-investi in România?[8] Pînă şi relativ noul venit în domeniul explorării energiei româneaşti, Exxon, plăteşte numai 28.5% din profit ca dividende.[9] În alte părţi un comportament similar duce, iată, la (re)naţionalizare! De ce nu se apucă şi România, o ţară “democratică,” să-i oprească pe “prădătorii financiari” ci, inexplicabil, le dă nas sau doar îi mustră fără nici o convingere? Qui bono?

O ţară, pentru a se dezvolta, observau Mihail Manoilescu, Nicholas Georgescu-Roegen, Joseph Schumpeter şi Cristina Fernandez, printre alţii, are nevoie de capital. Dacă acesta lipseşte, tările caută împrumuturi. Dacă fondurile astfel obţinute sînt investite cu înţelepciune (i.e., nu neapărat de “băieţii deştepţi”), atunci investiţia va creea locuri de muncă, va creşte nivelul de capital acumulat, iar randamentul investiţiei va putea fi folosit pentru a plăti înapoi datoria:

If I am successful I shall be able to redeem the [purchasing power created on my behalf by a bank, for example] with money or counter-claims, which do not come out my capital but out of proceeds of my product. Thus I have increased my capital, or [at least], I have done something that renders me just the same service as an increase of my capital, without incurring debts which would later decrease my capital.[10]

Bineînţeles, nu toate investiţiile vor avea necesarmente success–dar tocmai de aici rezultă importanţa extraordinară a economiei politice şi a politicii economice. La nivel macro, accelerarea returnării fondurilor împrumutate este benefică din punct de vedere strict financiar (reduce rata efectivă a dobînzii) dar poate avea efecte nocive asupra populatiei–vezi aici efortul exportului de produse româneşti, inclusiv exportul masiv de produse agricole şi alimentare, din România anilor 1980, în acel scop. De aceea trebuie bine gîndite procesele de producţie economică (procesul P1 al lui NG-R) şi procesele de proiectare a acestora (P2), pe de o parte, şi modul distribuirii produsului naţional, deci priorităţile românilor şi României, pe cealaltă. Altfel vom continua să umblăm cu capul, dar mai ales cu buzunarul, spart. Cu siguranţă administratori capabili şi inteligenţi există încă din plin printre români, după cum există şi finanţişti sau precupeţi la cele mai înalte sau sofisticate nivele care să scapere scîntei de demnitate şi curaj. Aceştia pot obţine “putere de cumpărare,” capital, şi fară a vinde argintăria…

Resurse:

  1. Radu Baltasiu, “Dacă vrei poţi (Geoeconomie latino-americană)”
  2. Toma Caragiu, “Omul cu şopîrla”, din schiţa TV
  3. Dylan Ratigan, “How did our oil get under their sand?”, The Huffington Post, 24 octombrie 2011. Ratigan este gazda emisiunii eponime pe canalul MSNBC în care dezbate cu foarte multă pasiune probleme police şi economice la ordinea zilei.
  4. Dan Puric, Fii demn, Compania Dan Puric, 2011
  5. Un articol pe prima pagină a The Wall Steet Journal din 10 mai 2012 o citează pe fosta ministră a economiei Greciei într-un sens similar: “’The [EU’s insistence on slashing spending during a recession, a.k.a., ‘austerity’] program is suicidal, not only for Greece but for the euro,’ says Louka Katseli, a former Greek economy minister. ‘In Spain, Portugal, Italy—everywhere, the same mistake is being made,’” (Marcus Walker, “How a Radical Greek Rescue Plan Fell Short”, The Wall Street Journal, 10 mai 2012, p. A1)
  6. Calcule bazate pe informaţiile compilate de economistul Angus Maddison
  7. Richard Drayton, “Democracies can stop predatory financiers – Argentina and Bolivia are showing how”, The Guardian, 2 mai 2012
  8. Florentina Dragu, “Petrom To Pay Almost Half Of 2011 Profit As Dividend”, Ziarul financiar, 23 martie 2012
  9. Skafan, “Exxon Mobil’s New Dividend Is Not Enough”, Seeking Alpha, 26 aprilie 2012
  10. Joseph A. Schumpeter, The Theory of Economic Development, p. 117
Advertisements

About socot

- Economie - Istorie economica - Finante - Administrarea crizelor
This entry was posted in Uncategorized and tagged . Bookmark the permalink.