Înnobilări

Alin Voicu

 

O notă constructivă în discursul economic curent este dată şi de Dl. Lucian Isar: postarea sa recentă despre Roşia Montană se înscrie nu numai pe linia gîndirii economice corecte pentru dezvoltarea economică în general dar mai ales pe linia unei gîndirii economice româneşti, cel puţin de la Mircea Vulcănescu încoace. „elementele, materiile prime, extrase nu ar fi exportate in forma neprelucrata ci ar fi captat tot lantul de valoare in Romania,” zice. Aşa este, pentru creşterea unei economii de dimensiunile României, lanţul valoric trebuie captat local, din motive evidente. Acesta poate fi cazul chiar pentru economii mai mari, după cum se poate deduce din Mittelstand-ul german care, după Ministerul Federal al Economiei cuprinde 99% din firmele acelei ţări, peste jumătate din produsul naţional şi 40% din încasările firmelor germane (2 trilioane de euro în 2011).

Mircea Vulcănescu exprimă aceeaşi idée în însemnările sale despre industrializarea României acelor timpuri cu privire la înlocuirea exportului de petrol, o sursă dominantă în economia ţării la acea vreme, cu “industria manufacturieră”: “problema care se pune, deci, pentru România, ca o problemă de viaţă şi de moarte, este problema înnobilării produselor naturale cu ajutorul aplicării industriale a muncii indigene.” El merge chiar mai departe spunînd “[şi] nu numai a produselor naturale indigene” şi mai ales cu partnerii de comerţ locali, vecini, idée ce se poate generaliza astăzi la întreaga Europă, cel puţin. Implicaţiile merg chiar mai departe economic şi sociologic, programul lui Vulcănescu avînd ca efect secundar evitarea maladiei batave (nu că România ar fi neapărat în pericolul acela astăzi, dar spre confirmarea deosebitei sale intuiţii economice).

Mai mult, viziunea i se extinde şi în domeniul în care micro- şi macro-economia se întîlnesc, propunînd mai puţin o specializare strictă a intreprinderilor industriale pentru un model în care, mai degrabă, acestea să aibă şi utilizări alternative (dînd exemplul fabricilor de tractoare care pot trage sîrmă sau produce de asemenea armament), evitînd astfel dezavantajele unui unitasker şi gîndind în mod flexibil, a la analiza alternativelor reale (AAR, real option analysis, ROA). Observaţia aceasta din urmă are şi tente de serendipitate: una din utilizările cele mai de seamă pentru AAR/ROA sînt în industria extactivă, chiar dacă într-un context financiar foarte specific.[1]

O viziune economică “sustenabilă” sigur că nu are de-a face numai cu turismul, agricultura (chiar ecologică) sau economia “pastorală”; şi nu tebuie numaidecît să adopte metodele care se folosesc aiurea doar pentru că acele meleaguri sînt în Norvegia, să zicem. (Apropos de Norvegia—prin modul în care îşi administrează bogăţiile naturale şi contextual social, i.e., pentru norvegieni, această ţară nu a contractat maladia batavă.[2])

Dar chiar şi în acele domenii, evaluări foarte simple duc la aceeaşi concluzie: valoarea creată (sau “adăugată”) poate fi captată în ţară. Argumente se pot aduce atît din perpectiva preţului la mărfuri neprelucrate (competiţia în piaţa de “commodities”), precum petrol, cereale, minereuri (da, chiar şi aur) în care preţurile sînt stabilite pe pieţe de schimb de pe alte coclauri; cît şi din prespectiva cantităţilor produse, în aceleaşi pieţe în care economiile mari produc volume enorme. Aceste perspective reuşesc adeseori să depreseze nivelul preţurilor, după legea cerere-ofertă. Efectul este, bineînţeles, subsumarea veniturilor din aceste mărfuri unor factori externi necontrolabili.

Riposta la această situaţie este comercializarea, mai ales la export, de produse prelucrate, adică, cel puţin, făină, nu grîu, brînză, nu lapte, contacte de mare precizie din aur sau bijuterii, nu lingouri, benzină, nu ţiţei, etc.

Mitul binefăcătorului investitor străin (care cere, bineînţeles, cf. Toma Caragiu, o “dimitizare exhaustivă şi relaţional caducă,” adică l-ai căutat pe Boia, cînd îi simţeai nevoia, şi ai dat de Djuvara…) are cel puţin două aspecte pe care o economie în curs de dezvoltare trebuie să le considere circumspect. Întîi, că investiţia de orice fel, dar cu deosebire cea străină, are ca scop generarea unui profit care este apoi impozitat şi, cu mult mai important, “cheltuit”, în sens larg. Valoarea, chiar dacă este creată local în totalitate, migrează în afara economiei respective odată cu conturile investitorului străin–şi nu numai, din păcate. În al doilea rînd, ca e necesar controlul şi temporizarea aspectuluil “xenofil” (a nu se confunda cu virtutea “filoxeniei”) pe care îl ia uneori gîndirea financiar-economică din România. (Poate că acesta are de-a face cu uşurinţa în faţa vieţii din dimensiunea românească a existenţei, cum spune Vulcănescu, datorită căreia românul e “atît de bun făcător de planuri…admirator de străini şi suspinător după caractere”.) Nu e clar de ce, de exemplu, românul nu poate săpa după aur—o fac şi alţii, chiar numai amatori fiind, şi ajung şi pe la televizor—cu atît mai mult cu cît el o face în acea zonă cel puţin de pe vremea împăratului Traian. Şi poate că, la preţul mare al aurului astăzi, chiar metodele de extracţie “tradiţionale” sînt profitabile.

În acest context, acelaşi demers economic ce în sens operaţional dispune ca produsele prelucrate şi cu valoare adăugată cît de mare posibilă, să fie comercializate, ar putea fi aplicat, cu o mică sforţare a gîndului, la “înnobilarea” modului de organizare a exploatărilor de acest fel. În loc de a concesiona resursele ca atare, la Roşia Montană sau Cuprumin, în petrol şi gaze , sau altundeva, acestea ar trebui să rămînă, prin structura afacerii, aşa cum sînt, adică ale statului român. Exploatările se pot finanţa prin companii care să exploateze resursa (e.g., finaţarea de proiect, project finance) şi care să fie structurate în aşa fel încît aceste companii să rămînă mereu sub controlul statului român. Aceste structuri pot fi concepute similar celor folosite în alte părţi în industria de petrol şi gaze, e.g, master limited partnership (MLP), în care partenerul general controlează activitatea iar partenerii limitaţi primesc venit din fondurile rezultate din activitate (cash flow). Eforturile din ultimele cîteva luni ale guvernului curent din România se înscriu într-o vecinătate a acestor concepte—dar destul de…largă.

 

+++

 

  1. Alberto Moel , Peter Tufano . “Bidding for the Antamina Mine: Valuation and Incentives in a Real Options Context”, Harvard Business School case number 9297-054
  2. Thorvaldur Gylfason. „The Dutch Disease: Lessons from Norway”, Paper for the Trinidad Tobago Chamber of Commerce and Industry, 2006
Advertisements

About socot

- Economie - Istorie economica - Finante - Administrarea crizelor
This entry was posted in Uncategorized. Bookmark the permalink.