Să trăim: Nae Ionescu (16-vi-1890 – 15-iii-1940)

Dacă am admite că, într‐adevăr, metafizica este o activitate pur şi simplu cerebrală, că punctul de plecare în viaţa noastră este formal logic, atunci trebuie să ne lăsăm păgubaşi, de la început. Pentru că, în adevăr, logiceşte nu poţi să spui nimic. Dar dacă nu poţi spune nimic despre aceasta, cum să spui despre cealaltă? Nu aş risca să mă învârtesc, adică, într‐un cerc vicios, cel puţin într‐o petiţie de principii? Sigur că da; dar vedeţi, nu există obligaţie pentru mine ‐ nu văd de ce ar exista lucrul acesta ‐ ca definiţia să fie de natură logică. Unde scrie asta? Cine mă obligă la asta? Cum? Faptul acesta precis că eu trăiesc un lucru nu poate să însemneze nimic? Nu pot eu să‐l iau ca punct de plecare? Sigur că da. Atunci, evident, există şi această posibilitate: să consideri trăirea ca punct de plecare, în loc să consideri gândirea ca punct de plecare. Întâi. Şi al doilea: trăirea ca punct de plecare este recomandabilă, pentru că este vorba de instrument de metodă deocamdată (prin urmare, pot să întrebuinţez foarte bine cuvântul „recomandabil”.) Trăirea ca punct de plecare este recomandabilă, pentru că lămureşte o sumă de alte probleme, altfel insolubile ‐ şi, între altele, problema lui „nimic”. Una este constatarea diversităţii obiectelor care mi se oferă mie ca conştiinţă gânditoare. Alta este opoziţia ceva‐nimic. Evident, la baza opoziţiei ceva‐nimic este procesul logic ceva‐altceva. Dar nimic este un altceva special, care altceva nu însemnează ceas sau masă. Ci însemnează: ceva deosebit de cel dintâi. Deci, ceva‐altceva este, în adevăr, o pereche, aş zice, de natură logică. Aşa gândeşte mintea mea, aşa lucrează mintea mea. Ea deosebeşte ceea ce este într‐un fel de ceea ce este într‐alt fel, de ceea ce nu este aşa cum este cel dintâi. Asta este, precis, logică (principiul contradicţiei). Dar nimic însemnează un altceva cu totul special. Nimic însemnează altceva‐ul ceva‐ului care se identifică cu tot ceea ce există. Cum însă acest ceva la care se reduce, în chip absolut, toată existenţa ia diverse forme, eu pot să spun „nimic” într‐o sumă de împrejurări: „Ce ai făcut astăzi?” „Nimic.” „Ai să‐mi spui ceva?” „Nimic!” Ş.a.m.d.

„Ce ai făcut astăzi?” „Nimic.” N‐ai făcut nimic? Eventual, te‐ai sculat; eventual, te‐ai spălat; eventual, ai mâncat. Ai răspuns totuşi:,,Nimic!” Va să zică „nimic” asta însemnează. Prin însuşi faptul că zici „nimic” însemnează însă a‐ţi reduce toată existenţa la ceva. Această reducere la ceva a existenţei ‐ (nu fac decât să repet; dacă insist, este pentru că lucrurile nu sunt chiar simple; este bine să vorbim puţin, şi strâns, şi încercuind de trei‐patru ori) ‐ însemnează că am redus toată existenţa la ceva în chip arbitrar, dar în chip valabil. Arbitrar se reduce existenţa când spui: „Ce ai în buzunar?” ,,Nimic.” N‐am nimic să‐ţi dea dumitale drept să mă bănuieşti pe mine. Arbitrar, totuşi valabil. Este valabil pentru că eu reduc toata existenţa. Cum? Printr‐un act de trăire, nu printr‐un act logic. Prin actul logic este imposibil să fac operaţia asta, pentru simplul motiv că fiinţa mea nu poate să trăiască toate lucrurile dintr‐o dată. Prin esenţa ei, ea trăieşte anumite lucruri şi se dezinteresează de celelalte. Fiinţa mea se concentrează în trăirea ei pe anumite centre şi le trăieşte aşa de intens, încât încolo nu se mai întâmplă nimic pentru ea. Logiceşte, propriu‐zis, este ca contradicţie, o absurditate să zici: „asta este totul”. Logiceşte „asta” nu‐i „totul”, ci, cum v‐am spus eu d‐voastră, pasional, Pasional, este totul. Actul de trăire este un act pasional. Şi metafizica este un act pasional. Şi metafizica este un act pasional la originea ei. Ca şi viaţa religioasă, ca şi dragostea. Sunt lucruri cam de aceeaşi natură.

Va să zică, numai pasional se poate reduce existenţa la ceva mărginit, arbitrar şi totuşi valabil. Şi, numai pasional se poate deschide drumul pentru operaţia cealaltă, alogică, a lui „altceva”, care altceva devine „nimic”. Nimic este altceva logic transpus în cadru pasional. Nu există „nimic”. Nimic există în legătură cu ceva. Dar, în acelaşi timp în care ai spus „nimic”, în acelaşi timp ai făcut o afirmaţie absolută. De aceea, se poate spune ‐ cu drept cuvânt, paradoxal, fără îndoială ‐ că nihiliştii sunt cei mai mari afirmatori ai absolutului. Pentru că, în acelaşi moment în care afirmă existenţa nimicului, au concentrat toată existenţa în ceva de natură absolută. Nu există, „nimic în sine” însuşi. A spune că există „nimic în sine” însuşi însemnează pur şi simplu, a transforma într‐o categorie sau într‐o existenţă ontologică o categorie logici. Şi, încă, o categorie logică de natură funcţională, aş zice. Aşa funcţionează mintea mea omenească: un „ceva” cere „altceva” şi „altceva”. Va să zică, este un element funcţional al gândirii mele. Şi acest element funcţional, instrument al gândirii mele, în anumite condiţii, pot să‐l transform într‐o existenţă substanţială, ontologică. Absolut fals, neîndreptăţit.

Iată, prin urmare, domnilor, primul punct câştigat în tratarea pozitivă a materialului care ni se oferă nouă. Acest punct, ca punct de plecare în metafizică, este un act de trăire. Nu există obligaţie dialectică‐ca să zic aşa‐pentru activitatea metafizică.

(Tratat de metafizică (1936-1937), Ed. Roza vânturilor, 1999)

Advertisements

About socot

- Economie - Istorie economica - Finante - Administrarea crizelor
This entry was posted in Uncategorized and tagged , , , . Bookmark the permalink.