Borna 1974

blogideologic menționează o postare mai lungă dar instructivă… O reacție:

Modelul Harrod-Domar și cele ce îi urmează deviza „Save-Invest-Grow”, e.g., Solow, Leontieff sau mai noul Murphy-Shleifer-Vishny (creștere echilibrată/ balanced growth) este încă baza viziunii dezvoltării economice neo-liberale—ele văd poate cu multă dreptate (deși în ghicitură pînă la Schumpeter care separă noțiunile de creștere și dezvoltare) că „mai toate țările care au trecut printr-o creștere rapidă a productivității și a nivelului de trai în ultimii 200 de ani au făcut-o prin industrializare” (MSV, 1989). Chiar dacă acei 200 de ani includ atît caprele cît și verzele economice ideea e validă: „[locus-ul] dezvoltării economice se află în viața industrială și commercială” (Schumpeter, 1911), deși aceste modele nu iau în seamă elementul esențial al resurselor naturale necesare. (Da, Solow încearcă să le cîrpească dar nu îi iese: oricît progress tehnologic ai adăuga, tot nu înlocuiești resursele naturale (NGR, 1988), după cum oricîte căruțe ai pune cap-la-cap tot nu obții o cale ferată (Schumpeter)—i.e., aspectul *calitativ* al dezvoltării economice).

Problema principală a acestor modele, care devine evidentă și din descrierea evoluției economiei României de după „borna 1974,” este aspectul lor extern. Ele încearcă să explice ex extra, ca să zicem așa, fenomene care nu pot fi înțelese fără o viziune *fiziologică*. La 1975, NGR le expunea limitațiile așa cum se văd și astăzi. Zice că nu se poate explica creșterea unui copil prin măsurarea greutății, înălțimii, numărului de la pantofi (i.e., mecanico-descriptiv, cu funcții punctuale de producție, etc.)—explicația e mult mai adîncă iar măsurile ce pot fi luate pentru sănătatea copilului sînt de altă natură pe care modelul construit astfel nu „le vede” (i.e., analitico-fiziologic).

O viziune de acest ultim tip ia în considerare aspectele *calitative* ale procesului economic, singurele care pot explica *dezvoltarea* în sensul de aici (și apud Schumpeter). Și da, fiziocrații au avut această perspectivă, e.g., Tableau economique al lui Quesnay, și cam așa vedeau lucrurile și fabricanții de ace ai lui Adam Smith. Fiziocrații însă nu credeau în observația lui Schumpeter asupra locus-ului dezvoltării economice…modern, să-I spunem; iar o răsfrîngere peste timp a acestei tensiuni se poate vedea și în perspectivele concurente Madgearu-Manoilescu, cu o sinteză de fel în Vulcănescu.

Tensiunea aceasta are de-a face în mare măsură cu modul în care țara respectivă dorește să administreze lungimea intervalului de timp dintre situația sa curentă (status quo ante) și cea dorită (ex post). NGR arată că trecerea nu poate fi instantanee, așa cum ar putea rezulta din modelele mecanico-descriptive tocmai din aceste cauze calitative. O ilustrație simplă este matematică: dacă integrăm ecuațiile ex ante și ex post, obținem două *familii de curbe*: dezvoltarea poate fi văzută atunci ca o schimbare de macaz de pe o familie pe alta. Dar constantele de integrare, care determină specific curba pe care se înscrie economia, contează! Condițiile inițiale care determinau curba ex ante nu sînt necesarmente cele care determină curba ex post—chiar dacă ele se intersectează undeva în mod necesar (și trivial, pentru că schimbarea va avea loc în timp), asta nu înseamă că o fac astăzi! Trecerea de la una la alta e complicată, calitativă  și ia timp. Reducerea acestui interval, printre altele, dă naștere nevoilor de împrumuturi—de aici și „borna 1974.”

Dacă dezvoltarea a avut loc (10% este impresionant), ajustarea „naturală” a venitului/consumului a fost frînată din motive exogene și poate întemeiate. Nu e clar cît de mare ar fi fost efectul datoriilor pe noua „curbă”, dar, intuitiv, venitul/consumul ar fi crescut—accelerarea stingerii lor însă a avut efecte secundare: doctrina H-D a economisirii ca sursă de creștere a fost implementată forțat limitînd (prea) drastic venitul/consumul și rezultînd în vaste nemulțumiri. Exploatarea acestui fond a dat o notă de credibilitate la acel moment spusei lui Roman estompîndu-i simultan tupeul.

Ceea ce ne adduce la zi. Dolarul neacoperit a avut îm mare măsură efectele descrise, de unde au rezultat atît euro cît și luptele valutare de astăzi. Asistăm poate la o tranziție de la fetișul comodităților la cel al banului, parafrazîndu-l pe Marx (Capital, I.I.4), și constatînd în treacăt o oarecare paralelă cu PIN –PIB. Să observăm însă, cu Marx: capitalul ca atare, chiar în bani fiind exprimat, nu înseamnă capitalism numaidecît—relațiile aferente dau cheia. „Regimul capitalist se lovește [în cazul în care condițiile locale sînt răzeșești] peste tot de o piedică în persoana producătorului, care, în calitate de stăpîn al propriilor sale condiții de muncă, se îmbogățește pe sine prin munca sa, în loc să îl îmbogățească pe capitalist.” (I.7.25).

Capitolul din Capital se numește „Teoria modernă a colonizării”…

 

Alin Voicu

Advertisements

About socot

- Economie - Istorie economica - Finante - Administrarea crizelor
This entry was posted in Uncategorized. Bookmark the permalink.