Gyuri

Odihnească-se fără frontiere șogunul!

 

Posted in Uncategorized | Leave a comment

You can check-out any time you like, and you can also LEAVE!

“I like to make them squirm!”

—Bobby Fisher

What the Greeks started on the Fifth of July (2015), the British finished! One was dubbed “a bailout referendum” and pejoratively called “Grexit”; the other, “an EU referendum”—but the question was, in both cases, about who calls the shots in one’s own house. The Greek effort was vitiated by an effort to keep the euro and then essentially emasculated and fully reversed by Tsipras. The denouement is Varoufakis’ quixotic view that the EU must be democratized rather than exited…or offed.

That politicians at that level are “stunned” (Biden, Hollande and, yes, Cameron himself, who does, nonetheless, deserve esteem for keeping his election campaign word and calling the referendum) may indicate how aloof they are. One is “stunned” when the reversal of expectations is great—in the case of the Brexit referendum, it may indicate their beliefs were strong/ expectations high that “Remain” would win, even in the face of repeated analyses that showed a very close call! What does that say about their job qualifications, then? What planet are they from?

In any case, it is quite amusing to hear these otherworldly beings. e.g., the Tusk Fairy: he is repeatedly-“reassuring”-respected-representatives-of-the-remarkably-reluctant-to-request-responses press of his deer-in-the-headlights opinion that now is not a time for “hysterical reactions”—oh, but it is indeed: for hysterical bwahahahahah!

The one who does seem to grasp the import and who, surreptitiously, plays a similar “sovereignty” game inside the EU for her own country’s benefit, is Merkel: “While other EU chiefs have said the UK must begin the exit process as soon as possible, Merkel made no such appeal. She said she would keep the interests of German citizens and German businesses in mind during any talks.” Gotta keep that Mittelstand…standing! (Deutsche Welle, indeed!)

The UK will test the exit clause, such as it is, of the Lisbon Treaty (#50) for the first time (Greenland in 1982 was not a member, strictly speaking). Their “kinda pregnant” membership will end but that relationship type will endure—the exit deal will likely be so that the new PM will go hyperglycemic (look for no visa travel, long-term work permits, preferential tariffs, etc.). That should be fun, so grab the popcorn!

But for this moment: hats off to the Brits! “Little Englanders” (the British equivalent–in condescension–of the Romanian “pășuniști”, “proști dar mulți (stupid but numerous)”, a slander promoted by no other than that standard of objective coverage, the BBC) or not, they made good ol’ Rudy proud:

…If you can bear to hear the truth you’ve spoken

Twisted by knaves to make a trap for fools,

Or watch the things you gave your life to, broken,

And stoop and build ’em up with worn-out tools:

If you can make one heap of all your winnings

And risk it on one turn of pitch-and-toss,

And lose, and start again at your beginnings

And never breathe a word about your loss;

If you can force your heart and nerve and sinew

To serve your turn long after they are gone,

And so hold on when there is nothing in you

Except the Will which says to them: ‘Hold on!’…

Posted in Uncategorized | Tagged

Marfăluim…

Considerații asupra propunerii legislative pentru completarea Codului Fiscal cu privire la locuințele nou construite (Proiect B253/2016

1. Ce e aia marfă (commodity)? E o noțiune aplicabilă produselor/fructelor/ productelor care nu prezintă diferențe calitative semificative între ele pe piață, i.e., prezintă un grad înalt de *fungibilitate*.[v., de ex., wikipedia, “Commodity”] Deși, de exemplu, Marx începe *Capitalul* cu o definiție foarte largă, orice “obiect extern, un lucru care prin proprietățile sale satisface anumite trebuințe ale omului”, toate exemplele pe care le dă sînt de fungibile: hîrtie, grîu, porumb, cremă de ghete, mătase, fier, aur, etc. Nu orice se vinde și cumpără este marfă în sensul economic dorit de proponenții Proiectului—oare așa or fi casele? Că-s făcute la normă—poate; dar asta e o eroare de administrare/ management în industria constructoare de case mai degrabă decît “mărfizarea”, “mărfăluirea” (?) (comoditificarea) locuințelor. Dimpotrivă, piața imobiliară prezintă un nivel înalt de sensibilitate la amplasament/ locație prin definiție, acesta dînd fiecărei case un grad de unicitate—este imposibil a avea chiar două case identice dincolo de planul arhitectonic. Amplasamentul este esențial unei case (nu accidental, ca în cazul unui scaun dintr-un amfiteatru de la Universitate în care se ține un curs de metafizică) și definitoriu prețului ei deci esențial pentru starea pieței (agenții imobiliari americani chiar pretind că trei sînt elementele esențiale în tranzacții imobiliare: locația, locația și locația). Limba română e chiar mai subtilă dar și mai tranșantă: termenul “locuință” e edificator în context rezidențial și e în contrast cu un “local”, care poate fi al unei întreprinderi. Așa că *nu este vorba de o marfă*, nicidecum de o analogie “practic perfectă”—altfel, din faptul că apa este apă ar putea cineva deduce că poate să-și potolească setea în balta din fața blocului; sau, mai discordant, din faptul că toți sîntem oameni, că omul este o marfă, non? Ca atare, tratamentul fiscal diferit este, în primă…instanță, justificat. Proiectul propune introducerea *în lege* a unei erori din punct de vedere al economiei politice (“clădirile fiind considerate marfă”) cu consecințe din cele mai năstrușnice.

2. I-mobilele nu sînt auto-mobile (comparația e cum se poate de ne-“cuviincioasă”)—de aceea, chiar în fabricarea automobilelor, producătorul plătește impozit pe proprietate. Deci nicidecum o asemănare “practic perfectă”! Da, impozitarea se întîmplă după ce a procurat localul și a început activitatea productivă—exact: să definim acum timpul petrecut de om acasă ca activitate productivă pentru a o distinge de timpul în care casa nou construită stă pe piață? Nu oare trivializăm conceptul de producție (sau poate pe cel de copil)? I se vede oare furoul napoleonic Noului Cod Civil? Dar oare auto-mobilele nu stau în parcare, ca produse finite, iar producătorul plătește impozit pe terenul parcării atîta timp cît acelea nu sînt vîndute (stau pe piață)? Sau, mai la obiect, oare activitatea de construcție de case a “dezvoltatorului” nu este impozabilă? Doar se petrece, ca și cea a producătorului de auto-mobile, pe un loc, o “fabrică în aer liber”, ca să-l irităm pe Marx? Efectul Proiectului ar fi scutirea de impozit, pe motive șubrede din punct de vedere logic, a “dezvoltatorului” pe “fabrica” sa! Deci impozitarea nu este fundamentată în mod esențial pe statutul de marfă a unui produs și nici în faptul că este un produs de consum ori un mijloc de producție (chiar și Marx ar fi de acord; mai puțin Georgescu-Roegen sau Schumpeter)—dar înlesnirile, scutirile și derogările de la impozitare pot fi. Mai degrabă, și parțial șugubăț, fundamentul impozitării este faptul că “dezvoltatorul” a ocupat teren, spațiu cu construcția lui, eliminînd orice altă posibilitate de folosire a acestuia pe un timp relativ îndelungat (vezi noțiunea economică de *cost de oportunitate*). Al cui este spațiul de fapt și de care este temeiul pentru impozite pe proprietate (dincolo de stipulația constituțională, Art. 56, adecvată *de jure* dar oarecum nesatisfăcătoare filosofic) e o  chestiune mai lungă și numai în parte…civilă.

3. Nota bene: scutirea va fi acordată “dezvoltatorului” pe baza unui argument deghizat ca fiind în favoarea unui fair-play apropo de alte industrii—dar comparațiile nu țin iar cumpărătorul, în primă instanță, pierde: scutirea “dezvoltatorului” este o pierdere la buget pe care va trebui să o suporte în cele din urmă cumpărătorul. Proponenții cred că sumele acestea vor fi recuperate prin efectul stimulativ al scutirilor—nu dau însă exemple de cum ar avea loc acestea. Mai mult, în general efectul stimulativ este supralicitat (o idee destul de apropos este că „the notion that governments could raise more money by cutting rates is, indeed, a glorious idea. It would permit a Pareto improvement of the most enjoyable kind. Unfortunately for all of us, the data from the historical record suggest that it is unlikely to be true at anything like today’s marginal tax rates. *It seems that, for now at least, we will have to keep paying for our tax cuts the old fashioned way*”, Austan Goolsbee, “Evidence on the high-income Laffer curve from six decades of tax reform”, U. of Chicago, Sep., 1999, subl. adăugată). Iar dacă, așa cum se pare, acesta este…mobilul Proiectului, atunci argumentul trebuie revizuit pentru că bazele economice prezentate nu par a-l susține convingător.

–Alin Voicu

Posted in Uncategorized | Tagged , , , ,

Considerații economico-sociale asupra Proiectului de lege B264/ 2016 (Propunere legislativă pentru modificarea şi completarea Legii nr.53 din 24 ianuarie 2003 – CODUL MUNCII)

Ca orice schimbare, necesită și acest Proiect de a reduce săptămîna de muncă de la 40 la 38 de ore o analiză de caz. La baza argumentului *economico-social* stă o întrebare simplă: care este valoarea timpului liber al omului văzut, printre altele, ca agent economic din chiar pricina muncii pe care o prestează? Răspunsul depinde în primă instanță, teoretică, să-i spunem, de cadrul și demersul economic adoptat în analiză. Aici vom adopta cadrul rogenian în contrast cu cel neoclasic.

O primă observație este că modelul, cadrul, contează: dacă admitem să procesul economic este profund entropic și, în consecință, trebuie să fie antropomorfic (Carnot), scopul muncii și a activității economice în general poate fi privit ca un mijloc pentru a genera, menține și promova bucuria de a trăi, “seva vieții.” Ca aproximație cu scop ilustrativ, se poate considera modelul fabricii ca teren de analiză (noțiunea este mult mai profundă decît pare la o vedere cursorie—Georgescu-Roegen o consideră o minune a lumii). În acest context, scopul politicii economice este de a minimiza durata de repaus a activelor (și activităților) fabricii—cîtă vreme atît capitalul cît și munca sînt implicate în producție, ideea devine: munca trebuie prestată în așa fel încît producția să fie menținută sau să crească (ignorăm în acest argument saltul calitativ și privim fabrica drept un proces de re-producție, pe linia lui Quesnay sau Marx în accepțiunea lui Schumpeter—ciclul re-producției[8]).

Pe de altă parte, modelul marxist cît și mult-prealăudatul model neoclasic (cel puțin de la Ricardo încoace) vede timpul liber ca avînd valoarea zero[2], arătîndu-se astfel steril pentru fundamentarea unei politici economice viabile. Deși, într-adevăr, într-o economie în care timpul liber este *nedorit* valoarea lui este zero, e.g., o economie cu exces/ redundanță de forță de muncă (Georgescu-Roegen, Ricardo), *speranța* este că România nu face parte din acel grup (deși, pentru orice țară, ar trebui să existe o “economie specifică,” într-un sens similar noțiunilor de căldură sau greutate specifică din fizică). Din acest punct de vedere, Proiectul pare a se înscrie pe o traiectorie benefică, net.

Trebuiesc cumpănite beneficiile sociale cu obiectivele economice ale României—iată cîteva considerații:

Beneficii

  • Mai mult timp liber poate însemna un nivel de trai mai înalt, mai multă “bucurie a vieții” pentru românii salariați
  • Beneficii sociale și de sănătate, rezultînd, posibil, în reduceri ale cheltuielilor statului cu spitale, medicamente, etc., cel puțin în termen imediat/scurt. Pe de altă parte, nici timpul liber nu e lipsit de accidente
  • Potențialul de a reduce șomajul prin deschiderea unor noi intervale de timp de lucru pentru angajați noi. Conform Proiectului (Art. 2, pentru CM 113.2), “se poate opta și pentru o altă variantă de repartizare inegală a timpului de muncă.” În felul acesta se pot creea oportunități noi de muncă, chiar cu normă sub nivelul întreg. Acesta a fost mobilul principal dar nemărturisit pentru legea similară din Franța: “breaking a taboo, Economy Minister Emmanuel Macron has begun to openly question whether the measure — which was passed in 2000 by a Socialist government to encourage job creation — still serves the country’s needs.”[5] Proiectul poate fi înfățișat, după inițiatorii lui, ca avînd scopul de a “sprijini salariații in lupta lor cu stressul inerent de zi cu zi,” de asemenea…[9] Imitația o fi cel mai sincer mod de a flata[11], dar experimentele din Franța, Suedia, Germania nu par pe deplin concludente
  • Reducerea sarcinii pentru salariații români poate aduce beneficii electorale proponenților și susținătorilor (poate pe bună dreptate)

“Costuri”

  • În termen imediat, efectul asupra producției este probabil negativ. Aceasta însemnă că Proiectul va întimpina opoziție de la angajatori sau, în fața inevitabilității, cereri de înlesnire/ subvenționare pentru o perioadă de tranziție—deci un efect negativ asupra bugetului statului. (Schimbarea are un cu efect semnificativ: 4,75 milioane de persoane salariate cu venit mediu net de 1700 lei/lună.[1]). Deși IMF își frînge mîinile asupra nefericirilor economice ce li se pare că așteaptă România în 2017[10], n-ar fi rău ca o analiză de cost să fie făcută aici.
  • Pe termen scurt, Proiectul va introduce o distorsiune (mare? mică? trebuie analizat) în modul de stabilire a prețurilor pentru bunurile produse (chiar și neoclasicul ar fi de acord). Angajatorul va considera reducerea timpului de lucru o cheltuială în plus (ceea ce este) pentru același nivel de producție (va trebui să angajeze pe altcineva pentru cele două ore, ca să zicem așa și foarte naiv). Alternativ, angajatorul poate lua măsuri de creștere a *intensității*[4] muncii (“lucrăm mai vioi”, ironiza Marx) în cele 38 de ore, cu efect prezumtiv nociv (conform logicii Proiectului) asupra celui ce muncește—aceeași muncă în mai puțin timp: aceste tendințe vor necesita un mijloc de echilibrare
  • Deoarece Proiectul zice (bine) că nivelul de salarizare nu se va schimba deși durata muncii prestate scade cu două ore, în mod inevitabil angajatorul va dirija procedurile de salarizare pe termen mediu și lung în așa fel încît să evite scăderea profitului. O metodă observată în SUA, de exemplu, este reducerea numărului de angajați salarizați cu normă întreagă. Conform Proiectului, aceștia nu par a fi sub incidența schimbărilor propuse

Dincolo de acestea, este demn de observat

  1. Că din punct e vedere economic, cel mai ușor mod de a crește este *prelungirea* zilei/timpului muncit. Acesta este un aspect greu de tăgăduit cu privire la creșterea explozivă a economiilor capitaliste mai ales în sec. XVIII-XIX, un altul fiind nivelul cererii, altul debușeurile, etc. Un amănunt semnificativ este, de exemplu, faptul că legi cu privire la ziua de muncă (70 ore/ saptamînă, 1850) și a muncii minorilor (10 ore pe zi, 1842) au apărut in SUA destul de tirziu [3]; și că,
  2. Experiența Franței cu săptămîna de lucru redusă (35 de ore) luată ca suport/ exemplu de către proponenții Proiectului este inconclusivă.[5, 7] De notat că legea franceză stabiliește numărul de ore de muncă drept un prag după care lucrătorul trebuie plătit altfel (i.e., mai mult; în SUA, timpul suplimentar este de cele mai multe ori între 1.5-2.0 ori rata orară de program normal—dar aici apare problema măsurării performanței de lucru (productivității) pe care Franța nu o rezolvă ci îi dă o soluție “de sus în jos”, legiferînd numai acest prag arbitrar
  3. Conform cadrului stabilit mai sus, în contextul fabricii, este destul de ușor de măsurat și de ajustat productivitatea muncii (în limitele posibilului fizic/material) dacă lucrătorul produce bunuri mai mult sau mai puțin fizice—aici ora poate fi considerată o proxi-măsură adecvată; probleme însă survin odată cu faptul evident că există muncitori/ lucrători/ amploaiați care nu produc direct (adminstratori/ management) și deci a căror performanță este adeseori nemăsurabilă[6]—faux frais de production. Constrastul efectului asupra muncitorilor blue și white-collar în Franța poate fi edificator.[7]

Concluzie

Trebuie definit și cîntărit obiectivul principal în lumina consecințelor de prim și cel puțin secund ordin ale Proiectului, fiind conștienți că:

[O]ne of the “secrets” by which the advanced economies have achieved their spectacular economic development is a long working day. The length of the working day, although an economic lever that can be used directly and without delay, in not a coordinate in any neoclassical model of *economic development* [emf. adaugata]… In view of our loudly proclaimed aims, to help the underdeveloped economies not only to make progress but to make *rapid* progress, the legal regimen of the eight-hour day in such economies (even in those where overpopulation brings about unwanted leisure) is a patent incongruity, if not a planned anachronism as well.[3]

 

Alin Voicu

—-

  1. Adelina Mihai, “Pentru prima oară ZF prezintă distribuția detaliată a salariilor…”, *Ziarul financiar*, 6-mai-2016
  2. Nicholas Georgescu-Roegen, *The Entropy Law and the Economic Process*, Harvard University Press, 1979, p. 285-290
  3. Georgescu-Roegen, p. 247 și nota 54
  4. Pentru acest concept aplicat la plăcere și timp liber, v. H.H. Gossen, *Entwickelung* și introducera la traducerea in limba engleză (MIT Press, 1983) editată de Georgescu-Roegen și Marx, *Capitalul*, I, iv (c).
  5. E. Pfanner, “France’s short work week a mixed blessing”, *New York Times*, 17-iun-2002, și evoluția consemnată în 2014 de o repriză la NYT, Liz Alderman, “In France, New Review of 35-Hour Workweek”, 26-nov-2014, “in reality, France’s 35-hour week has become largely symbolic, as employees across the country pull longer hours and work more intensely, with productivity per hour about 13 percent higher than the eurozone average”
  6. Georgescu-Roegen, “Measure, Quality and Optimum Scale”, Sankhyā: The Indian Journal of Statistics, Series A (1961-2002), Vol. 27, No. 1 (Mar., 1965), pp. 39-64
  7. R. Venturi, ”Busting the myth of France’s 35-hour workweek”, BBC, 13-mar-2014, care tinde să susțină concluzia că efectul este diferit asupra lucrătorilor din fabrică față de cel asupra celor din birouri: “Blue-collar workers are expected to work precisely 35 hours, but the hours white-collar workers (cadres in French) amass each week are not clocked. Like professionals in, say, the United States, most cadres work until the tasks at hand are done. But unlike in the US, French professionals are compensated for the hours they work beyond 35 with rest days, which are negotiated on a company-by-company basis (there were nine rest days, on average, given by companies in 2013).”
  8. J. Schumpeter, *Theory of Economic Development*, 1911/1934
  9. Cătălina Mănoiu, “Proiect de lege: Săptămîna de lucru să aibă 38 de ore…”, Mediafax, 12-mai-2016
  10. ***, “FMI anunță sfîrșitul petrecerii în România”, *Ziarul Financiar*, 11-mai-2016
  11. https://en.wikipedia.org/wiki/Charles_Caleb_Colton
Posted in Uncategorized | Tagged , , , , ,

NGR CX

Nicolae Georgescu-Roegen, 1906-1994

Perfect reversibility is present everywhere. It constitutes the main pillar of the theory of market equilibrium. According to the ultra-familiar picture, if demand shifts from D to D’, the market moves from E to E’; and should, later, the factor responsible for the shift disappear, the market would return to E, in a manner perfectly similar to that of a mechanical pendulum which can swing back and forth with equal ease. True, no economist has even suggested that a process of production may be reversed so as to convert pieces of furniture back into trees. However, the classical theory of business cycles-as this traditional name indicates-rests on the idea that the entire economic process may come back to any previous position by following the same path in reverse. We should also note that the entire theory of production is still based on the simple formula known as the production function, which…is not a satisfactory description even of the reproducible process of production, i.e., of the simplest possible arrangement. But the most pertinent examples of the shortcomings of the mechanico-descriptive approach are the standard dynamic models beginning with that of Harrod and  Domar and ending with those of Solow and Leontief…

[A]nother stumbling block (the most important of all) in the dynamic representation of growth…is the fact that decumulation is not accumulation in reverse If the object in point is a stock of readily consumable materials, decumulation may proceed at any rate we may choose. Conceivably, any stock may be decumulated (i.e., consumed) almost instantaneously or at a zero rate, for example. The pace of decumulation of equipment, however, is rigidly determined by the nature of the equipment. To give a homely example, the only way to decumulate a pair of boots is to use them until they are completely worn out-a process which normally requires more time than the production of the boots from leather and other materials. Accumulation may constitute the greatest worry for a planner in an underdeveloped country, but decumulation of durable goods is in fact a far more refractory issue in practice and, perforce, in analysis. (emph. added)

Through decumulation we aim to turn back past history, to reverse past actions, which is an impossible feat. But, again, because of the mechanistic epistemology of standard economics, the models which constitute the pride of economic dynamics ignore the difference between ‘forward’ and ‘backward’-the most visible symptom of the irreversibility of Change.

(NGR, “Dynamic Models and Economic Growth”, 1975)

Posted in Uncategorized | Tagged , ,

Istorie != istorisire

“Sunt comunități istorice care n‑au, din păcate, această mângâiere ultimă și acest refugiu într‑un „acasă”. Când destinul sau aventura lor istorică le‑a adus în situația de a păzi porcii altora, multe din ele se sting efectiv ca paznici de porci; sau dacă, sub împrejurări favorabile și cu răzvrătirea proprie, unele ies din robie, altele stau să rătăcească prin istorie, ca fiul risipitor prin lume.

Într‑adevăr, majoritatea comunităților, ca și a oamenilor, își dau — fără urmărirea, prea adesea, a unui sens general — determinații de tot soiul, a căror lentă acumulare pretinde să devină într‑o zi „istorie”. Dar ce este istoria, din această perspectivă? Și cum poate fi redată ea? Este istorisire, și atâta tot, nu istorie. Goethe nu accepta istoria ca disciplină distinctă a culturii umane și nu înțelegea nici istoria reală drept o ridicare la ceva cu sens a devenirii umane. Pentru el, istoria reală era devenirea colectivă întreagă, fără rest, astfel încât singura istorie scrisă ar fi putut fi transcrierea și „biografia” evenimentelor. Și cu toate că nu pot face chiar aceasta, mulți istorici, dintre cei care nu văd generalul și ideea în istoria reală, rămân într‑adevăr la simpla biografie a evenimentelor. Te pierzi în cronici și documente, sau în istoria familiilor princiare din Renaștere, așa cum s‑au pierdut ele însele în nisipul istoriei. Nu au sens lucrurile? Nu se vertebrează ele prin nimic general?”

— Constantin Noica, Şase maladii ale spiritului.

 

Posted in Uncategorized

Punct de acumulare

@nastase

Într-adevăr, prezentarea dlui Florin Georgescu la ASE indică niște curente îngrijorătoare și că gradientul trebuie schimbat—însă curentele nu sînt noi. Mai mult, ele par a fi fost încurajate legislativ din porniri teoretice xenofilice/ dysefilice, de forme fără fond, observație făcută în context economic de însuși Madgearu (v. mai jos). Pare că, din fericire, în spiritul acestuia din urmă vă înscrieți și dvs.


Cu un titlu calchiat pe cartea și viziunea lui Piketty și în măsura în care face o analiză, prezentarea Dl. Georgescu (FG), „Capitalul în România în 2015”, aduce la suprafață „pe numere” mai multe din problemele economice actuale ale României. Două se desprind ca pregnante: problema capital-muncă și mitul investorului străin. Deși erau destul de evidente, FG contribuie la dezbatere cu numere și calcule care, în Zeitgeist-ul curent, sînt mai dificil de demontat decît observațiile calitative sau teoretice, oricît de pertinente ar fi.

Cîteva precizări metodologice.

Capital. Deși Piketty e la modă, se poate afirma cu multă siguranță că definiția termenului „capital” nu este drept „ansamblul activelor non-umane care pot fi deținute și schimbate pe o piață.” Un van Gogh se încadrează în definiție dar numai cu eforturi titanice ar putea fi serios numit capital (e mai mult o marfă). Deci nu este cazul că „în majoritatea studiilor de specialitate” capitalul este astfel definit—dimpotrivă, definiția lui Piketty este văzută ca o noutate ciudată. (Semieniuk, 2014). Capitalul este mai degrabă „cumulul de investiții” folosit în producție, i.e., în acel efort de a genera un profit, valoarea lui fiind definită de capacitatea sa de a genera un flux de numerar în timp (cash flow). Deci nu toate activele sînt capital iar ceea ce folosesc atît FG cît și Piketty ar fi poate mai exact numit „avere”. O atare abordare ar distorsiona relația capital-muncă (elasticitate) și mai mult în favoarea „capitalului” nou-definit, deci și raportul capital/venit (VNB, VNN, etc.). Deși menționează definiția (poate doar pe post de coolness factor), FG pare însă a folosi termenul mai mult în sensul obișnuit în analiza ce o întreprinde.

Pămînt /teren. Mai mult, economiștii „clasici” (Smith, Ricardo chiar Marx) fac distincție între capitalul astfel definit și pămînt în teoria lor a valorii bazată pe muncă. De exemplu, randamentul care poate fi definit pentru un activ care este capital drept rația profit/capital investit în producție, nu are aceleași atribute pentru pămînt. Pămîntul nu este un activ produs și de aceea este tratat chiar din vremuri străvechi (Xenofon, „Oeconomist”) separat, dobîndind din sec. XIX chiar și porecla „pămînt ricardian”, deoarece pămîntul generează nu profit ci chirie („rentă”), i.e., apropriază o parte din valoarea creată cu muncă și capital pe spațiul închiriat. Chestia asta este, după JS Mill, „puntea măgarului” în economia-politică (apud Macleod, 1886, 2:96) și cu siguranță FG o cunoaște iar Piketty o „transcede” a la française.

„Funcția” de producție. Mai ales în sensul lui Solow pe care îl preia FG, a fost demontată repetat de un român. (FG, ca prim-secund, l-ar fi putut întreba pe șeful său, Mugur Isărescu, despre Operele lui Georgescu-Roegen apărute sub oblăduirea sa și a BNR în îngrijirea lui Gh. Dolgu.) Este chiar matematic problematică, nu numai deficientă conceptual. Dacă relația capital-muncă(-pămînt) este dată de o funcție după Solow, atunci este ignorat (voit poate) elementul resurselor naturale în acest calcul economic. FG însă discută în mod destul de agil „patrimoniul național”. Deși vede active nefinanciare („mășini”) și financiare ca incluse în patrimoniu, această accepțiune este „nouă” în același sens în care definiția lui Piketty pentru „capital” este nouă—nu include resursele/bogățiile naturale. E o definiție clar soloviană, în care dacă ne străduim destul vom reuși cu adevărat să scoatem apă pikettiană din piatră seacă soloviană—elasticități infinite ne așteaptă în acest paradis. În cel mai bun caz, producția ar putea fi modelată ca o funcțională cu o formă calitativ și cantitativ diferită de o „funcție” punctuală și cuminte cu zero putere de explicație „fiziologică” a fenomenului economic.

Observații.
Randamentul capitalului în observat de FG este într-adevăr impresionant. De aceea sînt greu de înțeles înfrigurările de a „liberaliza” piața muncii care apucă periodic lumea economico-politică românească. Concluzia lui FG privind lipsa de putere de negociere a muncii vis-a-vis de capital este binevenită dacă va duce la măsuri pentru întărirea acesteia.

Este de asemenea binevenită concluzia că „investițiile străine directe nu pot resolva singure dezvoltarea economică a în România.” Speranța este că aceasta să se reflecte în politica României prin care să se încurajeze capitalul autohton.

Analiza consumului intermediar ca avînd o pondere prea mare în economia românească este de asemenea constructivă. Deși oarecum polarizată, comparația 1989-2015 este folositoare (p. 6) dar nu pune întrebarea dacă producția industrială în 1989 nu numai că avea o mai mare greutate în economie dar genera mai ales produse finite, sau, cu alte cuvinte, avea ponderea CI semnificativ mai mică. Cum economia era controlată și chiar constrînsă intern, probabilitatea este mare că așa era. În orice caz, analiza din FG arată un curent cu adevărat îngrijorător chiar dacă validitatea este de tip Friedmanian („The Methodology of Positive Economics”, 1966).

În fine, citatul Schumpeterian faimos continuă să fie greșit folosit și greșit înțeles. Schumpeter nu susținea nici un fel de „accelerare a exitului” firmelor care „nu merită păstrate”. Dimpotrivă, mult apreciatele modele occidentale dau șanse noi firmelor aflate în dificultăți cu legi de insolvență, bancrută, etc.—ceea ce, din fericire, face și România. Schumpeter observa efectul inovațiilor asupra firmelor în context capitalist—a face dintr-o descriere, pertinentă fără doar și poate, o deviză de lucru sau, mai rău, de atac, este o pervertire a intenției schumpeteriene. Graba strică treaba se aplică și aici la fel ca și în cazul retrocedărilor/restutuirilor, după cum bine observă FG.

Concluzie.
FG prezintă a analiză coerentă a evoluției economiei din România în ultimii 25 de ani. Deși imperfecta metodologic, analiza prezintă material binevenit pentru a începe un program de reconstrucție a economiei românești.

Cu toate acestea, materialul nu este în nici un caz un program alternativ de guvernare. Ca și în cazul altor români ajunși la un nivel înalt, „relief, of course, is scarce…[since] the aim is diagnosis.” (Susan Sontag despre Cioran în Intro la traducerea în engleză a Ispitei de a exista.) În măsura în care face acest lucru, prezentarea lui FG este reconfortantă. Soluțiile însă sînt…școlărești, de manual de economie: da, e nevoie de „stabilirea setului de valori morale”, dar nu în sensul „tablolului” [sic!] de slăbiciuni pe care încearcă FG să-l contracareze cu valori așa-zis occidentale; ca și cum o istorie de milenii se poate menține fără „exactitate, conștiincioziate, consecvență, etc.” Iar „evidența clară a avuției și fluxurilor pentru toți cetățenii” este dorul oricărui Frate-Mai-Mare (Big Bro) sau Tătuc (Oteț) cu efecte cel mult secundare și dubitabile asupra construcției unei economii puternice.

Prezența românească în economia politică poate foarte ușor constitui un punct de acumulare pentru definirea de politici economice. Vulcănescu, Georgescu-Roegen, Manoilescu, Madgearu ar trebui să fie pilonii de susținere, nu Solow, Harrod sau Piketty. Aceia nu numai că înțelegeau economia „pe românește” dar gîndeau „fiziologic”—pentru ei „setul” de valori morale era dat de mii de ani iar adularea la Carol (de orice ordinal) era de factură monarhistă, nu înlocuitoare de românism. (BTW, descrierea democrației după Constant de la p. 4 e cel puțin amuzantă în lumina celor două secole care s-au scurs de cînd gura/ pana i-a glăsuit). Problema economică se punea în a construi o economie „pe românește”, cu inspirație din ideile bune de oriunde, fără îndoială, dar nu schimbînd/ modificînd/ alter-înd contextual pentru că:

Problema nu poate să fie, în cadrul noii metode de înţelegere, decât una: indică realitatea noastră istorică, geografică şi spirituală o orientare înspre apus? Să observăm, mai întâi, că politica şi realităţile postulează în primul rând o atitudine autonomă. În înţelesul că nu există întâi Europa şi pe urmă Ţara Românească, ci numai Ţara Românească pur şi simplu, de la existenţa concretă a căreia trebuie să plece orice consideraţie şi orice calcul politic…. Este evident că noi nu putem continua să ne considerăm apuseni, aşa cum am făcut-o până acum. Asta se va face însă – tot ca şi până acum – pe socoteala culturii noastre, care nu va izbuti multă vreme de aci înainte să ne autohtonizeze şi a cărei forţă expansivă va continua, tocmai din această pricină, să fie nulă. (Nae, „Sisteme de alianțe: România țară a răsăritului. Premisele politicii noastre exerne”, Cuvântul, 1930)

Madgearu însuși, cel în numele căruia FG a fost onorat la ASE, mustră în felul următor:

Am expus în trăsături generale elementele esențiale ale procesului devenirii societății capitaliste, astfel cum se desprinde din evoluția economică a țărilor din apusul și centrul Europei. Subliniem această limitare pentru a accentua că nimic nu îndreptățește a se admite o evoluție identică în tările din răsăritul Europei.

„Este potrivit a se releva aceasta—scriam aproape 15 ani în urmă [în 1936] deoarece de o bucată de vreme, la noi este monedă curentă a se transplanta teoriile asupra evoluției capitalismului din occident asupra răsăritului și sud-estului european, fără nici o rezervă. Unii din sociologii noștri fac aseasta rezemîndu-se aproape numai pe teoria lui Werner Sombart asupra evoluției capitalismului occidental, iar alții, însușindu-și teoria evoluționismului marxist [iar alții capitalismul pikettian]. Cu toții sînt de acord că nu-i nimic absolult original în evoluția social-economică a răsăritului, față de cea a apusului european.” (Evoluția economiei românesci după războiul mondial, p. 12)

Posted in Uncategorized | Tagged , ,