Strokes and Seizures

Another valiant stroke of genius against tax-dodgers who will likely benefit only Modi’s government. That invalidating 86% of the circulating cash would cause seizures (and strokes) apparently carried now weight with the knights of taxing righteousness. Of course, the technical difficulties (new notes are different in size thus seizing up the ATMs) and the logistical execution causing chaos, cannot but afford one the opportunity to remember the launch of Affordable Care. And, certainly, no one would want to see Modi…stricken by…“forces”.

Some JPM guy tells FT that there is no precedent for this kind of “shock therapy”. Striking statement—countries were afflicted with overnight monetary (and fiscal) changes in the Eastern part of Europe after WWII, for example. In one case, in 1947, the new Soviet-imposed communist authorities in Romania exacerbated the inflationary pressures associated with the just concluded war by flooding the market with new banknotes in the 5M lei (!) denomination on a total circulation of 50,000 billion lei (NGR). It played to the market psychology (to expect further inflation since the National Bank just issued the 5M note).

This intentional savings and value-destruction was a prelude to a “stabilization” that was necessary in any case but was delayed until propitious for the government. Thus softened-up, “the market” later acquiesced to sudden (3 day) confiscation of all kinds: currency (at ridiculous trade-in rates and amounts under very low thresholds), goods (the communist government had bought peasant’s whole summer of ’47 grain crop and private companies’ inventories with old cash) and valuables (gold, etc.).

Naturally, just as today in India, the poor were the most impacted. Not only were the “stabilized” values extremely low, but the exchange took place at the banks, which were unavailable in rural areas which hosted most of the population. (In another parallel, the banks took in the whole amount one brought in but only exchanged up to a very low threshold, keeping the rest as “credit to be settled at a later time”—which never came.)

Modi’s aim is to em-bank the Indian people, to gain “transparency”, etc., while garnishing his plan with threats of tax audits and the humiliation of having people’s fingers inked. Beyond the feasibility of the economics of micro-micro-banking, this combination will likely leave out a significant amount of cash  (from people’s savings) that will not be exchanged—much to the benefit of the government: “seigniorage”…in spades. Armed with this new purchasing power, who knows to what heights transparency can be taken by Modi’s government.

And on yet another parallel, the well-to-do in India, just as the ones on 1940’s Romania, already protect their money (in foreign accounts, etc.) and, as UChicago professor and former recent Bank of India governor, Rajan, explains, “the clever” will “find ways around this program”. The erstwhile “bourgeois” dealt and saved in specie or foreign currency, and acted on their mistrust of the communists by not exchanging their valuables in hopes of a political “stabilization” (“vin Americanii!”) which did not happen.  That this eventually led to the gross injustice of their show trials and then their demise in the late ‘40s and early ’50s is a parallel not yet drawn—and it hopefully never will be.

Posted in Uncategorized


Ziceam, la o analiză macro cum că:

Politica monetară explică *inflația* dar activitatea economică explică de asemenea *dinamica* prețurilor. Una din legăturile dintre ele, poate cea definitorie, este creditarea. De aici insistența băncilor centrale, apud Keynes în general, de a controla rata dobînzii.

și apoi că

Inflația/deflația sînt, cum pare a spune Florin, fenomene care apar numai din cauze monetare. Semnalul prezent în nivelul prețurilor este ambiguu–activitatea productivă sau inflația dau efectul creșterii/descreșterii nivelului general al prețurilor? Deci politica monetară este cea care determină aceste efecte și astfel trebuiesc văzute/analizate. Da, efectul schimbărilor tehnice poate reduce unele prețuri (prin efectul asupra capitalului (Marx) vs. muncă sau al inovațiilor (Schumpeter)) și chiar poate fi în spatele altui efect important, șomajul (NGR, Fitoussi). Cu alte cuvinte, inflația și deflația nu sînt fenomene simetrice cum ar vrea economiștii fascinați de mecanică iar sintagma “inflație negativă” e o contradicție în termeni deși, sub aspect operațional, teoretic, ambele pot fi determinate de politica monetară.

Posted in Uncategorized

“Calapoadele de gînd pe care s-au croit cuvintele”

Caracterizarea românească a întîmplării mai cere însă o precizare. Pentru metafizica actualistă a Apusului, o întîmplare este, mai presus de toate, un fapt, o acțiune, o lucrare. Pentru român, dimpotrivă, întîmplarea este mai mult o schimbare de stare, adică rezultatul unei asemenea lucrări, înregistrat de către un ins, ființă or lucru, ceva care ți s-a întîmplat, care s-a petrecut cu tine, adică o pățanie. Ci nu o faptă pe care ai săvîrșit-o.

Inserțiunea evenimentelor în vreme nu apare…ca rezultatul făptuirii unui subiect, ca ca acel al unei pățanii. Că “pătimire” nu înseamnă în românește numai suferință, în termenul restrîns de durere, ci alterare metafizică a ființei, adică pățanie, suferire a lucrării altuia, înregistrare a ei în ființa proprie, primire–o atestă expresia cîntării bisericești, care vorbește chiar și de “pătimirea bucuriilor.”

Categoria aristotelică a pasivității, a pățaniei, a pătimirii, în sens de suportare, de primire, de afecțiune metafizică, [dat fiind că este, n. mea] dizolvată în metafizica apuseană, sub presiunea făptuirii, cel mult în ideea “acțiunii reciproce”–domină la român asupra aceleia a lucrării, acțiunii sau energiei, cel puțin întru cît privește “lumea” și toate ființele ei.  Nu un subiect de acțiuni apare existența, pentru el, fie ea generală, ca firea, sau particulară, ca insul și întîmplarea, ci un suport de pătimiri și de pățanii, o schimbare de stări sub puterea altuia. Nu altceva exprimă cronicarul prin expresia “sub vremi.”

Mai mult decît atît, constatarea acestui caracter înlesnește înțelegerii românești să urce de la întîmplările acestei lumi la făcătorul a toate, “încercarea” nefiind, pentru el, iscodirea practică a posibilului în perspectiva intereselor ființei particulare, ci deslușirea intențiilor făcătorului față de această ființă.

E aci…o orientate dispărută treptat din metafizica actualistă a Apusului, pe măsura trimfului științei experimentale, ce a consacrat acolo triumful lui “homo faber.”

— Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenței, Opere I





Posted in Uncategorized


Odihnească-se fără frontiere șogunul!


Posted in Uncategorized

You can check-out any time you like, and you can also LEAVE!

“I like to make them squirm!”

—Bobby Fisher

What the Greeks started on the Fifth of July (2015), the British finished! One was dubbed “a bailout referendum” and pejoratively called “Grexit”; the other, “an EU referendum”—but the question was, in both cases, about who calls the shots in one’s own house. The Greek effort was vitiated by an effort to keep the euro and then essentially emasculated and fully reversed by Tsipras. The denouement is Varoufakis’ quixotic view that the EU must be democratized rather than exited…or offed.

That politicians at that level are “stunned” (Biden, Hollande and, yes, Cameron himself, who does, nonetheless, deserve esteem for keeping his election campaign word and calling the referendum) may indicate how aloof they are. One is “stunned” when the reversal of expectations is great—in the case of the Brexit referendum, it may indicate their beliefs were strong/ expectations high that “Remain” would win, even in the face of repeated analyses that showed a very close call! What does that say about their job qualifications, then? What planet are they from?

In any case, it is quite amusing to hear these otherworldly beings. e.g., the Tusk Fairy: he is repeatedly-“reassuring”-respected-representatives-of-the-remarkably-reluctant-to-request-responses press of his deer-in-the-headlights opinion that now is not a time for “hysterical reactions”—oh, but it is indeed: for hysterical bwahahahahah!

The one who does seem to grasp the import and who, surreptitiously, plays a similar “sovereignty” game inside the EU for her own country’s benefit, is Merkel: “While other EU chiefs have said the UK must begin the exit process as soon as possible, Merkel made no such appeal. She said she would keep the interests of German citizens and German businesses in mind during any talks.” Gotta keep that Mittelstand…standing! (Deutsche Welle, indeed!)

The UK will test the exit clause, such as it is, of the Lisbon Treaty (#50) for the first time (Greenland in 1982 was not a member, strictly speaking). Their “kinda pregnant” membership will end but that relationship type will endure—the exit deal will likely be so that the new PM will go hyperglycemic (look for no visa travel, long-term work permits, preferential tariffs, etc.). That should be fun, so grab the popcorn!

But for this moment: hats off to the Brits! “Little Englanders” (the British equivalent–in condescension–of the Romanian “pășuniști”, “proști dar mulți (stupid but numerous)”, a slander promoted by no other than that standard of objective coverage, the BBC) or not, they made good ol’ Rudy proud:

…If you can bear to hear the truth you’ve spoken

Twisted by knaves to make a trap for fools,

Or watch the things you gave your life to, broken,

And stoop and build ’em up with worn-out tools:

If you can make one heap of all your winnings

And risk it on one turn of pitch-and-toss,

And lose, and start again at your beginnings

And never breathe a word about your loss;

If you can force your heart and nerve and sinew

To serve your turn long after they are gone,

And so hold on when there is nothing in you

Except the Will which says to them: ‘Hold on!’…

Posted in Uncategorized | Tagged


Considerații asupra propunerii legislative pentru completarea Codului Fiscal cu privire la locuințele nou construite (Proiect B253/2016

1. Ce e aia marfă (commodity)? E o noțiune aplicabilă produselor/fructelor/ productelor care nu prezintă diferențe calitative semificative între ele pe piață, i.e., prezintă un grad înalt de *fungibilitate*.[v., de ex., wikipedia, “Commodity”] Deși, de exemplu, Marx începe *Capitalul* cu o definiție foarte largă, orice “obiect extern, un lucru care prin proprietățile sale satisface anumite trebuințe ale omului”, toate exemplele pe care le dă sînt de fungibile: hîrtie, grîu, porumb, cremă de ghete, mătase, fier, aur, etc. Nu orice se vinde și cumpără este marfă în sensul economic dorit de proponenții Proiectului—oare așa or fi casele? Că-s făcute la normă—poate; dar asta e o eroare de administrare/ management în industria constructoare de case mai degrabă decît “mărfizarea”, “mărfăluirea” (?) (comoditificarea) locuințelor. Dimpotrivă, piața imobiliară prezintă un nivel înalt de sensibilitate la amplasament/ locație prin definiție, acesta dînd fiecărei case un grad de unicitate—este imposibil a avea chiar două case identice dincolo de planul arhitectonic. Amplasamentul este esențial unei case (nu accidental, ca în cazul unui scaun dintr-un amfiteatru de la Universitate în care se ține un curs de metafizică) și definitoriu prețului ei deci esențial pentru starea pieței (agenții imobiliari americani chiar pretind că trei sînt elementele esențiale în tranzacții imobiliare: locația, locația și locația). Limba română e chiar mai subtilă dar și mai tranșantă: termenul “locuință” e edificator în context rezidențial și e în contrast cu un “local”, care poate fi al unei întreprinderi. Așa că *nu este vorba de o marfă*, nicidecum de o analogie “practic perfectă”—altfel, din faptul că apa este apă ar putea cineva deduce că poate să-și potolească setea în balta din fața blocului; sau, mai discordant, din faptul că toți sîntem oameni, că omul este o marfă, non? Ca atare, tratamentul fiscal diferit este, în primă…instanță, justificat. Proiectul propune introducerea *în lege* a unei erori din punct de vedere al economiei politice (“clădirile fiind considerate marfă”) cu consecințe din cele mai năstrușnice.

2. I-mobilele nu sînt auto-mobile (comparația e cum se poate de ne-“cuviincioasă”)—de aceea, chiar în fabricarea automobilelor, producătorul plătește impozit pe proprietate. Deci nicidecum o asemănare “practic perfectă”! Da, impozitarea se întîmplă după ce a procurat localul și a început activitatea productivă—exact: să definim acum timpul petrecut de om acasă ca activitate productivă pentru a o distinge de timpul în care casa nou construită stă pe piață? Nu oare trivializăm conceptul de producție (sau poate pe cel de copil)? I se vede oare furoul napoleonic Noului Cod Civil? Dar oare auto-mobilele nu stau în parcare, ca produse finite, iar producătorul plătește impozit pe terenul parcării atîta timp cît acelea nu sînt vîndute (stau pe piață)? Sau, mai la obiect, oare activitatea de construcție de case a “dezvoltatorului” nu este impozabilă? Doar se petrece, ca și cea a producătorului de auto-mobile, pe un loc, o “fabrică în aer liber”, ca să-l irităm pe Marx? Efectul Proiectului ar fi scutirea de impozit, pe motive șubrede din punct de vedere logic, a “dezvoltatorului” pe “fabrica” sa! Deci impozitarea nu este fundamentată în mod esențial pe statutul de marfă a unui produs și nici în faptul că este un produs de consum ori un mijloc de producție (chiar și Marx ar fi de acord; mai puțin Georgescu-Roegen sau Schumpeter)—dar înlesnirile, scutirile și derogările de la impozitare pot fi. Mai degrabă, și parțial șugubăț, fundamentul impozitării este faptul că “dezvoltatorul” a ocupat teren, spațiu cu construcția lui, eliminînd orice altă posibilitate de folosire a acestuia pe un timp relativ îndelungat (vezi noțiunea economică de *cost de oportunitate*). Al cui este spațiul de fapt și de care este temeiul pentru impozite pe proprietate (dincolo de stipulația constituțională, Art. 56, adecvată *de jure* dar oarecum nesatisfăcătoare filosofic) e o  chestiune mai lungă și numai în parte…civilă.

3. Nota bene: scutirea va fi acordată “dezvoltatorului” pe baza unui argument deghizat ca fiind în favoarea unui fair-play apropo de alte industrii—dar comparațiile nu țin iar cumpărătorul, în primă instanță, pierde: scutirea “dezvoltatorului” este o pierdere la buget pe care va trebui să o suporte în cele din urmă cumpărătorul. Proponenții cred că sumele acestea vor fi recuperate prin efectul stimulativ al scutirilor—nu dau însă exemple de cum ar avea loc acestea. Mai mult, în general efectul stimulativ este supralicitat (o idee destul de apropos este că „the notion that governments could raise more money by cutting rates is, indeed, a glorious idea. It would permit a Pareto improvement of the most enjoyable kind. Unfortunately for all of us, the data from the historical record suggest that it is unlikely to be true at anything like today’s marginal tax rates. *It seems that, for now at least, we will have to keep paying for our tax cuts the old fashioned way*”, Austan Goolsbee, “Evidence on the high-income Laffer curve from six decades of tax reform”, U. of Chicago, Sep., 1999, subl. adăugată). Iar dacă, așa cum se pare, acesta este…mobilul Proiectului, atunci argumentul trebuie revizuit pentru că bazele economice prezentate nu par a-l susține convingător.

–Alin Voicu

Posted in Uncategorized | Tagged , , , ,

Considerații economico-sociale asupra Proiectului de lege B264/ 2016 (Propunere legislativă pentru modificarea şi completarea Legii nr.53 din 24 ianuarie 2003 – CODUL MUNCII)

Ca orice schimbare, necesită și acest Proiect de a reduce săptămîna de muncă de la 40 la 38 de ore o analiză de caz. La baza argumentului *economico-social* stă o întrebare simplă: care este valoarea timpului liber al omului văzut, printre altele, ca agent economic din chiar pricina muncii pe care o prestează? Răspunsul depinde în primă instanță, teoretică, să-i spunem, de cadrul și demersul economic adoptat în analiză. Aici vom adopta cadrul rogenian în contrast cu cel neoclasic.

O primă observație este că modelul, cadrul, contează: dacă admitem să procesul economic este profund entropic și, în consecință, trebuie să fie antropomorfic (Carnot), scopul muncii și a activității economice în general poate fi privit ca un mijloc pentru a genera, menține și promova bucuria de a trăi, “seva vieții.” Ca aproximație cu scop ilustrativ, se poate considera modelul fabricii ca teren de analiză (noțiunea este mult mai profundă decît pare la o vedere cursorie—Georgescu-Roegen o consideră o minune a lumii). În acest context, scopul politicii economice este de a minimiza durata de repaus a activelor (și activităților) fabricii—cîtă vreme atît capitalul cît și munca sînt implicate în producție, ideea devine: munca trebuie prestată în așa fel încît producția să fie menținută sau să crească (ignorăm în acest argument saltul calitativ și privim fabrica drept un proces de re-producție, pe linia lui Quesnay sau Marx în accepțiunea lui Schumpeter—ciclul re-producției[8]).

Pe de altă parte, modelul marxist cît și mult-prealăudatul model neoclasic (cel puțin de la Ricardo încoace) vede timpul liber ca avînd valoarea zero[2], arătîndu-se astfel steril pentru fundamentarea unei politici economice viabile. Deși, într-adevăr, într-o economie în care timpul liber este *nedorit* valoarea lui este zero, e.g., o economie cu exces/ redundanță de forță de muncă (Georgescu-Roegen, Ricardo), *speranța* este că România nu face parte din acel grup (deși, pentru orice țară, ar trebui să existe o “economie specifică,” într-un sens similar noțiunilor de căldură sau greutate specifică din fizică). Din acest punct de vedere, Proiectul pare a se înscrie pe o traiectorie benefică, net.

Trebuiesc cumpănite beneficiile sociale cu obiectivele economice ale României—iată cîteva considerații:


  • Mai mult timp liber poate însemna un nivel de trai mai înalt, mai multă “bucurie a vieții” pentru românii salariați
  • Beneficii sociale și de sănătate, rezultînd, posibil, în reduceri ale cheltuielilor statului cu spitale, medicamente, etc., cel puțin în termen imediat/scurt. Pe de altă parte, nici timpul liber nu e lipsit de accidente
  • Potențialul de a reduce șomajul prin deschiderea unor noi intervale de timp de lucru pentru angajați noi. Conform Proiectului (Art. 2, pentru CM 113.2), “se poate opta și pentru o altă variantă de repartizare inegală a timpului de muncă.” În felul acesta se pot creea oportunități noi de muncă, chiar cu normă sub nivelul întreg. Acesta a fost mobilul principal dar nemărturisit pentru legea similară din Franța: “breaking a taboo, Economy Minister Emmanuel Macron has begun to openly question whether the measure — which was passed in 2000 by a Socialist government to encourage job creation — still serves the country’s needs.”[5] Proiectul poate fi înfățișat, după inițiatorii lui, ca avînd scopul de a “sprijini salariații in lupta lor cu stressul inerent de zi cu zi,” de asemenea…[9] Imitația o fi cel mai sincer mod de a flata[11], dar experimentele din Franța, Suedia, Germania nu par pe deplin concludente
  • Reducerea sarcinii pentru salariații români poate aduce beneficii electorale proponenților și susținătorilor (poate pe bună dreptate)


  • În termen imediat, efectul asupra producției este probabil negativ. Aceasta însemnă că Proiectul va întimpina opoziție de la angajatori sau, în fața inevitabilității, cereri de înlesnire/ subvenționare pentru o perioadă de tranziție—deci un efect negativ asupra bugetului statului. (Schimbarea are un cu efect semnificativ: 4,75 milioane de persoane salariate cu venit mediu net de 1700 lei/lună.[1]). Deși IMF își frînge mîinile asupra nefericirilor economice ce li se pare că așteaptă România în 2017[10], n-ar fi rău ca o analiză de cost să fie făcută aici.
  • Pe termen scurt, Proiectul va introduce o distorsiune (mare? mică? trebuie analizat) în modul de stabilire a prețurilor pentru bunurile produse (chiar și neoclasicul ar fi de acord). Angajatorul va considera reducerea timpului de lucru o cheltuială în plus (ceea ce este) pentru același nivel de producție (va trebui să angajeze pe altcineva pentru cele două ore, ca să zicem așa și foarte naiv). Alternativ, angajatorul poate lua măsuri de creștere a *intensității*[4] muncii (“lucrăm mai vioi”, ironiza Marx) în cele 38 de ore, cu efect prezumtiv nociv (conform logicii Proiectului) asupra celui ce muncește—aceeași muncă în mai puțin timp: aceste tendințe vor necesita un mijloc de echilibrare
  • Deoarece Proiectul zice (bine) că nivelul de salarizare nu se va schimba deși durata muncii prestate scade cu două ore, în mod inevitabil angajatorul va dirija procedurile de salarizare pe termen mediu și lung în așa fel încît să evite scăderea profitului. O metodă observată în SUA, de exemplu, este reducerea numărului de angajați salarizați cu normă întreagă. Conform Proiectului, aceștia nu par a fi sub incidența schimbărilor propuse

Dincolo de acestea, este demn de observat

  1. Că din punct e vedere economic, cel mai ușor mod de a crește este *prelungirea* zilei/timpului muncit. Acesta este un aspect greu de tăgăduit cu privire la creșterea explozivă a economiilor capitaliste mai ales în sec. XVIII-XIX, un altul fiind nivelul cererii, altul debușeurile, etc. Un amănunt semnificativ este, de exemplu, faptul că legi cu privire la ziua de muncă (70 ore/ saptamînă, 1850) și a muncii minorilor (10 ore pe zi, 1842) au apărut in SUA destul de tirziu [3]; și că,
  2. Experiența Franței cu săptămîna de lucru redusă (35 de ore) luată ca suport/ exemplu de către proponenții Proiectului este inconclusivă.[5, 7] De notat că legea franceză stabiliește numărul de ore de muncă drept un prag după care lucrătorul trebuie plătit altfel (i.e., mai mult; în SUA, timpul suplimentar este de cele mai multe ori între 1.5-2.0 ori rata orară de program normal—dar aici apare problema măsurării performanței de lucru (productivității) pe care Franța nu o rezolvă ci îi dă o soluție “de sus în jos”, legiferînd numai acest prag arbitrar
  3. Conform cadrului stabilit mai sus, în contextul fabricii, este destul de ușor de măsurat și de ajustat productivitatea muncii (în limitele posibilului fizic/material) dacă lucrătorul produce bunuri mai mult sau mai puțin fizice—aici ora poate fi considerată o proxi-măsură adecvată; probleme însă survin odată cu faptul evident că există muncitori/ lucrători/ amploaiați care nu produc direct (adminstratori/ management) și deci a căror performanță este adeseori nemăsurabilă[6]—faux frais de production. Constrastul efectului asupra muncitorilor blue și white-collar în Franța poate fi edificator.[7]


Trebuie definit și cîntărit obiectivul principal în lumina consecințelor de prim și cel puțin secund ordin ale Proiectului, fiind conștienți că:

[O]ne of the “secrets” by which the advanced economies have achieved their spectacular economic development is a long working day. The length of the working day, although an economic lever that can be used directly and without delay, in not a coordinate in any neoclassical model of *economic development* [emf. adaugata]… In view of our loudly proclaimed aims, to help the underdeveloped economies not only to make progress but to make *rapid* progress, the legal regimen of the eight-hour day in such economies (even in those where overpopulation brings about unwanted leisure) is a patent incongruity, if not a planned anachronism as well.[3]


Alin Voicu


  1. Adelina Mihai, “Pentru prima oară ZF prezintă distribuția detaliată a salariilor…”, *Ziarul financiar*, 6-mai-2016
  2. Nicholas Georgescu-Roegen, *The Entropy Law and the Economic Process*, Harvard University Press, 1979, p. 285-290
  3. Georgescu-Roegen, p. 247 și nota 54
  4. Pentru acest concept aplicat la plăcere și timp liber, v. H.H. Gossen, *Entwickelung* și introducera la traducerea in limba engleză (MIT Press, 1983) editată de Georgescu-Roegen și Marx, *Capitalul*, I, iv (c).
  5. E. Pfanner, “France’s short work week a mixed blessing”, *New York Times*, 17-iun-2002, și evoluția consemnată în 2014 de o repriză la NYT, Liz Alderman, “In France, New Review of 35-Hour Workweek”, 26-nov-2014, “in reality, France’s 35-hour week has become largely symbolic, as employees across the country pull longer hours and work more intensely, with productivity per hour about 13 percent higher than the eurozone average”
  6. Georgescu-Roegen, “Measure, Quality and Optimum Scale”, Sankhyā: The Indian Journal of Statistics, Series A (1961-2002), Vol. 27, No. 1 (Mar., 1965), pp. 39-64
  7. R. Venturi, ”Busting the myth of France’s 35-hour workweek”, BBC, 13-mar-2014, care tinde să susțină concluzia că efectul este diferit asupra lucrătorilor din fabrică față de cel asupra celor din birouri: “Blue-collar workers are expected to work precisely 35 hours, but the hours white-collar workers (cadres in French) amass each week are not clocked. Like professionals in, say, the United States, most cadres work until the tasks at hand are done. But unlike in the US, French professionals are compensated for the hours they work beyond 35 with rest days, which are negotiated on a company-by-company basis (there were nine rest days, on average, given by companies in 2013).”
  8. J. Schumpeter, *Theory of Economic Development*, 1911/1934
  9. Cătălina Mănoiu, “Proiect de lege: Săptămîna de lucru să aibă 38 de ore…”, Mediafax, 12-mai-2016
  10. ***, “FMI anunță sfîrșitul petrecerii în România”, *Ziarul Financiar*, 11-mai-2016
Posted in Uncategorized | Tagged , , , , ,