Const.
În urma alegerilor de duminică, 10 decembrie 2012, care au dat o victorie „zdrobitoare”, grăieşte Adevărul, Uniunii Social Liberale (USL), se dovedeşte în discursul ziaristic încă o dată că (1) vulpea dacă nu ajunge la struguri zice că sînt acri; şi (2) că există o tendinţă defetistă în modul de percepere al realităţii de către ziariştii care se consideră arbitrii discursului politic: de la ridicolul lui „după război…” de genul celor din revista22, e.g., despre „victoria fară glorie” a unuia năpădit de post hoc ergo propter hoc, sau observaţia deosebit de penetrantă a alteia ce se poate pune chiar în…ecuaţie/arc-peste-timp, şi pînă la frîngerile de (şi spălările pe) mîini scrise cu detaşare pe „biroul berlinez” şi publicate în RL între două răspunsuri date presei străine ale unei prezicătoarei-pe-termen-scurt despre cum că „avem o majoritate şi că ce facem cu ea” şi bloguirile d-lui Pleşu despre „regulile bunei-cuviinţe” în discursul politic „normal.”
Adevărate apucături pernicioase şi depresive. Bineînţeles ca situaţia economică şi politică a dus la aceste rezultate ale alegerilor—ideea că asta ştirbeste sau anulează în vreun fel importanţa lor sau sentimentele alegătorilor e ridicolă: o explicaţie nu e o negaţie a meritelor obţinute de cineva—de aceea explicaţia oferită este de obicei înveninată într-un mod mai mult sau mai puţin retoric. Acela este poate discursul în privinţa căruia ar trebui să existe critici, mai degrabă decît cel politic, pentru că aceşti autori crează şi, poate inadvertent, cultivă impresia că românii sînt (mai) proşti şi văd lumea UMBRIT (exact aşa, cu majuscule, ca să priceapă tot rumânul cît de…gravă e bezna astfel dezlănţuită asupra electoratului), spre deosebire de cei luminaţi şi în-colonaţi pe la Adevarul, 22, RL, etc.
Un exemplu este modul în care este prezentată impresia OSCE despre alegeri: titlul în Adevărul este despre „umbrirea” aruncată, chipurile, asupra alegerilor de lupta dintre PM şi preşedinte: adică ceva neplăcut, ascuns, bizar, neobişnuit, a-„normal;” şi nu spune nimic despre ideea de bază a raportului şi menirii activităţii OSCE aici. În acele privinţe fundamentale, OSCE zice că totul a decurs în regulă şi că sistemul electoral român a funcţionat. Dar OSCE are într-adevăr dreptate în alt sens–da, se pare că „cele mai multe instituţii media susţin deschis anumite partide politice.” Ziarele trag deci spuza pe turta partidelor pe care le susţin, nicidecum achitîndu-se de datoria de a fi mult-lăudata a patra putere în stat.
Dacă acelea sînt tertipuri ieftine şi demodate de manipulare a mesajului public ce se pot învăţa de pe internet, postarea d-lui Pleşu[1] pare a fi oarecum naivă. Este o superficială critică a discursului politic neaşteptat de…provincială. Ar fi, bineînţeles, mai plăcut dacă discursul politic ar fi mai „civilizat.” Dar oare nu a fost el în Germania sau pe alte coclauri unde discursul politic şi „incursiunile în sfera privată” a preşedintelui Germaniei, Christian Wulff, cu privire la favoruri obţinute de (şi de la) anumiţi oameni de afaceri, au dus la demisia acestuia? Preşedintele Germaniei, nici mai mult, nici mai puţin! Oare a studiat el dialogul politic atît cel istoric cît şi cel contemporan din ţările unde „ura” (italicizată!), chipurile, nu se exprimă?
Iată şi aici tendinţa pernicioasă de care vorbeam—noi românii, plini de ură unul faţă de altul, cum de ne mai suportă pămîntul însuşi, etc., etc., etc. Oare nu se aude vocea…Americii pînă la Adevărul. Doar zicea însuşi The New York Times că recentele alegeri prezidenţiale din SUA au fost numite “meanest,” “nastiest,” “most poisonous,” and “dirtiest campaign in history”? Sau, mai în…umbra vremurilor, adversarii politici îl numeau pe Thomas Jefferson “a mean-spirited, low-lived fellow, the son of a half-breed Indian squaw, sired by a Virginia mulatto father, as was well known in the neighborhood where he was raised, wholly on hoe-cake (made of coarse-ground Southern corn), bacon, and hominy, with an occasional change of fricasseed bullfrog, for which abominable reptiles he had acquired a taste during his residence among the French”—rasism curat-murdar, non? Sau, vorbind despre neamestecul în treburile interne sferei private ale preopinentului,“ preşedintele Adams, al doilea al Statelor Unite, “was charged with supplying an American woman to the czar when he was minister to Russia years earlier. Adams’s supporters in turn accused Jackson of bigamy.”[2]
Da, are dreptate că votantul, sau “votangiul,” cum l-ar numi Dan Puric,[3] se simte asfixiat de lipsa de alternative şi că are simţămîntul că e “asediat, din toate părţile, de tot soiul de pungaşi calificaţi”–aşa e însă pe toate meridianele! Şi oare nu asta e democraţia pe care o îmbrăţişează în ultimul paragraf, aceea care are la bază un “aer suficient şi cîinos, [în care] toţi se întrec în băşcălie şi sudalmă.” Nu este o constituţie însăşi un document care descrie parametrii puterii şi echilibrării acesteia între părti? Şi nu are orice echilibrare un element de forţă, de opoziţie, de fricţiuni?
Deci lupta politică va exista, de acord—de ce ar fi însă această luptă purtată în mod “civilizat” cînd nu există un for care să o impună din afara sistemului care altfel va continua să funcţioneze la parametrii desemnaţi de orînduirea astfel constituită? Şi, mai ales, în lumina referinţelor de mai sus, unde altundeva are ea loc în acest mod? Problema nu e deci “la noi” ci e una de sistem, sau, mai precis, de orînduire. Problema nu e deci “la noi” ci e una de sistem, sau, mai precis, de orînduire care se goleşte de conţinut şi, cum spune maestrul autorului, Constantin Noica, „în loc să modeleze, ‘deformează’ lumea omului…[şi] îl fac pe om să-şi piardă sensurile, limbile, glasurile, venind cu alt glas, cel al ‘străinului’.”[4]
Autorii şi „formatorii de opinii” ar trebui să facă un pas în plus în scrierile lor şi nu numai să dezvolte comparaţii cu modele abstracte şi să emită diagnostice—partea aceea e destul de uşoară pentru mai tot românul. Partea dificilă pe care ar trebui să o abordeze, ca lideri de opinie, este să construiască „la noi” şi ca la noi, ceea ce propovăduiesc. Îndemnul implicit al autorului e evident valabil—să se controleze politicienii pe ei înşişi–şi aici poate reflectă lecturile din Etica politică a lui Mihail Manoilescu pe care le admira[5] pe bună-dreptate cu ceva vreme în urmă. În acel caz, însă, sistemul poate chiar asigura eşecul acelora care urmează această cale. E o problemă de tip unu-multiplu ce nu se poate rezolva prin reforme formale, fie ele chiar constituţionale. N-ar fi deci rău să explorăm soluţii…tradiţionale, ne-străine; şi poate chiar aceasta explică, într-o oarecare măsură, rezultatele alegerilor.
Şi, pînă la urmă, un învăţat într-ale filozofiei îşi poate aminti că Platon însuşi s-a zbătut cu antinomia unu-multiplu (unitate-pluralitate) din care se nasc nesfîrşitele discuţii despre între ce e, sau nu e, o democraţie, de exemplu. Şi, de asemenea, unde eşti tu, Nicule Georgescu-Roegen? Democraţia e o noţiune “dialectică” în sensul lui NG-R (şi nu neapărat al lui Hegel, strict vorbind): “if we are apt to debate endlessly whether a particular country is a ‘democracy’ it is above all because the concept itself appears as Many, that is, is not discretely distinct. If this is true, all the more the concrete cannot be One.”[6]
Pontificările de genul “alegătorul român nu mai are decît criterii confuze şi pernicioase” sau “nici un vot nu se poate numi “democratic”, dacă se produce pe bază de ură” (chiar aşa, în italice!) sînt neavenite. Şi, folosind un silogism aristotelian, autorul fiind “la noi”, mulţi poate s-ar prăpădi să îl vadă pe autorul acelor bloguiri “defilînd băţos, în fundul gol, dinaintea unei opinii publice europene sufocate de perplexitate”—mai ales cei care au o durere fund-amentală cu privire la zisa opinie publică europeană. În orice caz, nu poţi să păstrezi tortul şi să îl mănînci totodată,[7] observa Jonathan Swift (deşi se prea poate să îl mănînci tot odată, depinde de capacitatea digestivă) în lucrarea lui parodică şi serendipitos numită…Polite Conversation.
—
- Andrei Pleşu, „Lupta politică la noi”, Adevărul, 9 decembrie 2012
- Peter Manseau, „Is This the Nastiest Election Ever?”, The New York Times, 27 septembrie 2012
- Stelian Gombos, “DAN PURIC, un Eminescu si un Petre Tutea al acestui inceput de veac, la un loc”, 12 decembrie 2010
- Constantin Noica, Scrisori despre logica lui Hermes, Cartea Românească, 1986, p. 6
- De exemplu, Andrei Pleşu, „Mihail Manoilescu despre etica politică”, http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=15482
- Nicholas Georgescu-Roegen, The Entropy Law and the Economic Process, Harvard, 1971, 1999, p. 45
- Ben Zimmer, “’Have Your Cake and Eat It Too”, The New York Times, 18 februarie 2011
socot 