Observations on Second Circuit’s *Momentive* decision

• Second Circuit’s call makes more sense—better “market”-based than “formula” based in isolation from everything else for (cramdown) interest rate in an equitable context
• As the BK court is a court of equity, Casey’s strands of theory (“Bankruptcy’s Endowment Effect”, EBDJ, Jan 2017) make sense: the pre-petition entitlements are not the crux of the issue nor do they require “scrupulous” preservation
  • “They are more like guidelines”, as Captain Barbossa would say
  • BK’s raison d’etre per Casey is “to alter non-BK endowments according to a hypothetical bargain” (Intro, emph. in orig.)
  • The Court did require ascertaining the existence of an efficient market, contra the situation ex ante described by Casey, II.B, and required: “[o]n remand, the bankruptcy court should assess whether an efficient market rate can be ascertained, and, if so, apply it to the replacement notes.” (emph. added)
• The “theoretical” goal of reorganization is, per Casey, the maximization of the value of the estate and minimization of opportunistic behavior (ii.B). While this is very law&economics à la Chicago (also my alma mater), it is perhaps less than fully congruent with equity—but it may be a close approximation in the case of Ch 11 (vs. 13)

• The market method is based on a hypothetical transaction regarding the interest rate, namely, around what the terms could be for a loan in the current conditions of the debt market for the debtor at hand
  • Hypothetical: The several variables at play and their qualitative aspects will very likely require the Court to rely on experts/advisors. This is currently done in other areas of the BK process, e.g., valuation
  • Existence–efficient market: “Whether an efficient market can be ascertained” (per 2ndCir remand in re: Momentive, vi.3.) which applies to a case at hand, is also subject to testing
    • Philosophically: Fama-Shiller-Thaler debate; but to some extent agreed upon that something like it that is practically useful exists
      • The BK courts will have to adopt definitions, tests and, perhaps, tolerances thereof
        • event tests (around the date of the default event, as in Altman et al., 2004; or
        • an integrative view as in Allen&Gottesman, 2005); or
        • older Shiller-type volatility tests?
      • (2ndCir had dealt with this before without prescribing an market efficiency test (e.g., in Bombardier; a topic also in Halliburton v. Erica P. John Fund, Basic v. Levinsohn, etc.))
      • When an actual alternative is presented to debtor, the problem changes shape—there is now a real (vs. hypothetical) alternative to evaluate (a “stalking horse lender (?)” unlike the DIP-to-buy version) with its own opportunistic behaviors
    • At the micro-market level: for a particular industry and loan/ security type, e.g., Second-Lien Notes, syndicated, bonds, etc.
  • Determination: The market interest rate likely incorporates market lenders’ current profit expectations—no different from the creditors’ original situation for the now defaulted debt
    • The transaction costs for a loan (processing fee, origination fee, etc.) could be included (or not) in such an analysis
      • This will impact the eventual yield to the hypothetical lender and
      • May give the creditor under consideration a point of leverage to lift recovery: creditor can ask, in equity, as it were, for upfront compensation for its effort to restructure the debt or bake it into (i.e., finance) the loan
      • Per Casey, the level and treatment of these transaction costs can provide a distressed and cash strapped debtor with a (secondary) selection mechanism for which interest rate to use in cramdown (iv.A.2)

Const.

Trăiască Regele!

…așa, cu bune, cu mai puțin bune în 96 de ani (25.x.1921-5.xii.2017), dar Regele Românilor–sfîrșitul unei ere. Rămîne îndemnul-deviză pe mai departe: nihil sine Deo.

 

(Credit foto: Evz. Regele la București, 1992, qtd. in ActiveNews)

Joe, Karl and Fred — via Nick

Someone LinkIn-ed this quote:

Inequality is a political choice, not an economic necessity ( Joseph Stiglitz)

This is incorrect *to a large extent*. Joe would have to explain his terms which is a difficult task as they are “dialectical” (think jello-nail-wall) in the NGR sense. Insofar as humans are Veblenian *faber* (makers of tools, i.e., exosomatic implements), inequality is intrinsic not only biologically but also economically (and, subsequently and consequently, socially or…”classy”, when the distinction mutates from those traits to positional levels within organizations).

The projection of that onto the social plane is property rights and onto the economic, control of (limited) resources–and the conflicts therearounds. Those may be subject to “political choice” and Joe would perhaps recognize that his (implicit) logic on property rights would yield Marx if consistently applied; which, paradoxically, also highlights the “dialectical” aspect of “political choice”, as historically illustrated by those political environments which applied…dialectical (and scientific, of course, per Engels) materialism.

That Joe is an advisor to the UK Labour Party and he uttered this gem after a lecture alongside a Labour MP is perhaps significant.[1]

---

1. In Labour Press, March, 2016, http://press.labour.org.uk/post/140350679604/inequality-is-a-political-choice-not-an-economic

—

Tare-ca-piatra chiar 27 ans après

— Ni se cere să avem simţul tragic şi eroic al existenţei.

Şi să nu le luăm în tragic.

Să ieşim din noi, să nu ne gîndim la noi.
Şi să fim nepăsători la ale lumii.
Să considerăm fericirea drept prima noastră datorie.
Şi să nu uităm că prima datorie a creştinului este să ştie a suferi.

Să fim curajoşi şi îndrăzneţi.

Şi să fim blînzi şi smeriţi cu inima.
Să nu scoatem sabia.
Şi totuşi să fim ai Unuia care n-a venit să aducă pace pe pămînt ci sabie şi foc; dihonie şi despărţire între fiu si tată, între fiică şi mamă, între noră şi soacră.

Să nu ţinem la viaţă, să fim oricînd gata s-o jertfim, defăimînd deşertăciunile.
Şi să avem drept scop suprem dobîndirea vieţii veşnice.
Să nu căutăm mîntuirea în moarte sau neant, ci păstrînd modesta condiţie luptătoare a omului.
Şi să ne purtăm ca prinţii, să fim desăvîrşiţi, să ne îndumnezeim.
Să vedem în creştinism reţeta perfectei fericiri.
Şi totodată doctrina torturării fiinţei de către un Creator hotărît să ne vindece de ale lumii.
Să ne mai mirăm de Kierkegaard şi de Chesterton că din paradox fac temeiul filosofiei lor?

–Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii

NGR@101

…[N]o social science can subserve the art of government as efficaciously as physics does the the art of space travel, for example. Nevertheless, some social scientists simply refuse to reconcile themselves to this verdict and, apparently in despair, have come out with a curious proposal: to devise means which will compel people to behave the way “we” want, so that “our” predictions will always come true. The project, in which we recognize the continual striving for a “rational” society beginning with Plato’s, cannot succeed (not even under physical coercion, for a long time) simply because of the blatant petitio principii: the first prerequisite of any plan is that the behavior of the material involved should be completely predictable, at least for some appreciable period.

But aggressive scholarship will never run out of new plans for the “betterment of mankind.” Since the difficulties of making an old society behave as we want can no longer be concealed, why not produce a new society according to our own “rational” plans… Most interesting of all, they do not even seem to suspect that a society made only of geniuses, nay, of people fit only for an intellectual occupation, could not live even for one day. On the other hand, if the man-made society includes also a “productive” class, the inevitable social conflict between the two classes will stop that society from being “rational” (unless the same biological wizards can remodel the human species after the genetic pattern of the social insects).

–Nicolae Georgescu-Roegen, The Entropy Law and the Economic Process, Harvard, 1971/1999

“Pămîntul vechii Dacii…”

“…cînd mai mare, cînd mai mic…”:

Cu creasta…”militară”  [i.e., ceea ce se vede din vale] e o întreagă poveste. Cine crede că Marea Unire s-a datorat numai Adunării românești de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 și intelectualitățiii greco-catolice, are o viziune naivo-patriotico-idilică asupra istoriei.

Marile puteri victorioase hotărîseră, destul de corect, să împartă înfrîntul și destrămatul Imperiu Austro-Ungar după criteriile populațiilor majoritare.

Aveau loc recensămînturi, se făcuseră hărți ale tuturor provinciilor imperiale după naționalități, se pregătea înființarea de noi țări și frontiere.

Ungaria înaintase Parisului, unde aveau loc negocierile, hărți ale Transilvaniei în care zona montană, platourile locuite numai de români din Maramureș, Oaș, Hațeg, Lăpuș, Apuseni, Năsăud, etc.—apăreau ca pustii, fiind dincolo de “creasta militară”, de ce se vedea din văile accesibile.

Într-o primă variantă, populația maghiară, aglomerată în orașe și în satele de cîmpie, apărea ca majoritară în Ardeal, cu consecințele ce ar fi urmat de aici.

E meritul unor misiuni de geografi francezi (guri subtile rostesc acum, cu păcat incert, cuvîntul “masoni”) de-a fi urcat pe toate cărările transilvane și se a fi inventariat și anunțat existența a numeroase comunități române, acolo unde hărțile maghiare marcaseră pete albe, lucru ce a contribuit, determinant, la decizia marilor puteri de la Trianon.

Am avut bucuria de a-l fi cunoscut în 1993 pe domnul Robert Ficheux (în toamna lui ’98 împlinise exact 100 de ani) unul din cei ce au călcat cu piciorul Munții Apuseni imediat după război (i-am luat șu un interviu filmat, împreună cu Radu Grozea, pe care, din motive obscure și penibile, TVR nu l-a difuzat).

Era un domn la vîrsta de aur, firav, foarte simpatic, vorbea încă perfect românește, cu un hazliu accent franco-moțogan, ne-a făcut să rîdem în hohote pe toți cîți eram la acel dineu, români și francezi, povestindu-ne cum mînca “boți” și bea vinars, cum vreau moții să-l însoare cu fiicele lor “motzotzolles”, cum dormea în iesle, privegheat de răsuflările blînde ale vacilor.

Omul acela făcuse și dăruise istorie și geografie României.

—Radu Anton Roman, Bucate, vinuri și obiceiuri românești, 2001

1-Dec

Cam (cel puțin) de aici:

 

…pînă aici…și colea:

…și “la un mare viitor”!

 

 

 

Strokes and Seizures

Another valiant stroke of genius against tax-dodgers who will likely benefit only Modi’s government. That invalidating 86% of the circulating cash would cause seizures (and strokes) apparently carried now weight with the knights of taxing righteousness. Of course, the technical difficulties (new notes are different in size thus seizing up the ATMs) and the logistical execution causing chaos, cannot but afford one the opportunity to remember the launch of Affordable Care. And, certainly, no one would want to see Modi…stricken by…“forces”.

Some JPM guy tells FT that there is no precedent for this kind of “shock therapy”. Striking statement—countries were afflicted with overnight monetary (and fiscal) changes in the Eastern part of Europe after WWII, for example. In one case, in 1947, the new Soviet-imposed communist authorities in Romania exacerbated the inflationary pressures associated with the just concluded war by flooding the market with new banknotes in the 5M lei (!) denomination on a total circulation of 50,000 billion lei (NGR). It played to the market psychology (to expect further inflation since the National Bank just issued the 5M note).

This intentional savings and value-destruction was a prelude to a “stabilization” that was necessary in any case but was delayed until propitious for the government. Thus softened-up, “the market” later acquiesced to sudden (3 day) confiscation of all kinds: currency (at ridiculous trade-in rates and amounts under very low thresholds), goods (the communist government had bought peasant’s whole summer of ’47 grain crop and private companies’ inventories with old cash) and valuables (gold, etc.).

Naturally, just as today in India, the poor were the most impacted. Not only were the “stabilized” values extremely low, but the exchange took place at the banks, which were unavailable in rural areas which hosted most of the population. (In another parallel, the banks took in the whole amount one brought in but only exchanged up to a very low threshold, keeping the rest as “credit to be settled at a later time”—which never came.)

Modi’s aim is to em-bank the Indian people, to gain “transparency”, etc., while garnishing his plan with threats of tax audits and the humiliation of having people’s fingers inked. Beyond the feasibility of the economics of micro-micro-banking, this combination will likely leave out a significant amount of cash  (from people’s savings) that will not be exchanged—much to the benefit of the government: “seigniorage”…in spades. Armed with this new purchasing power, who knows to what heights transparency can be taken by Modi’s government.

And on yet another parallel, the well-to-do in India, just as the ones on 1940’s Romania, already protect their money (in foreign accounts, etc.) and, as UChicago professor and former recent Bank of India governor, Rajan, explains, “the clever” will “find ways around this program”. The erstwhile “bourgeois” dealt and saved in specie or foreign currency, and acted on their mistrust of the communists by not exchanging their valuables in hopes of a political “stabilization” (“vin Americanii!”) which did not happen.  That this eventually led to the gross injustice of their show trials and then their demise in the late ‘40s and early ’50s is a parallel not yet drawn—and it hopefully never will be.

Macrodisambiguități

Ziceam, la o analiză macro cum că:

Politica monetară explică *inflația* dar activitatea economică explică de asemenea *dinamica* prețurilor. Una din legăturile dintre ele, poate cea definitorie, este creditarea. De aici insistența băncilor centrale, apud Keynes în general, de a controla rata dobînzii.
La PS: NAIRU?

și apoi că

Inflația/deflația sînt, cum pare a spune Florin, fenomene care apar numai din cauze monetare. Semnalul prezent în nivelul prețurilor este ambiguu–activitatea productivă sau inflația dau efectul creșterii/descreșterii nivelului general al prețurilor? Deci politica monetară este cea care determină aceste efecte și astfel trebuiesc văzute/analizate. Da, efectul schimbărilor tehnice poate reduce unele prețuri (prin efectul asupra capitalului (Marx) vs. muncă sau al inovațiilor (Schumpeter)) și chiar poate fi în spatele altui efect important, șomajul (NGR, Fitoussi). Cu alte cuvinte, inflația și deflația nu sînt fenomene simetrice cum ar vrea economiștii fascinați de mecanică iar sintagma “inflație negativă” e o contradicție în termeni deși, sub aspect operațional, teoretic, ambele pot fi determinate de politica monetară.

“Calapoadele de gînd pe care s-au croit cuvintele”

Caracterizarea românească a întîmplării mai cere însă o precizare. Pentru metafizica actualistă a Apusului, o întîmplare este, mai presus de toate, un fapt, o acțiune, o lucrare. Pentru român, dimpotrivă, întîmplarea este mai mult o schimbare de stare, adică rezultatul unei asemenea lucrări, înregistrat de către un ins, ființă or lucru, ceva care ți s-a întîmplat, care s-a petrecut cu tine, adică o pățanie. Ci nu o faptă pe care ai săvîrșit-o.

Inserțiunea evenimentelor în vreme nu apare…ca rezultatul făptuirii unui subiect, ca ca acel al unei pățanii. Că “pătimire” nu înseamnă în românește numai suferință, în termenul restrîns de durere, ci alterare metafizică a ființei, adică pățanie, suferire a lucrării altuia, înregistrare a ei în ființa proprie, primire–o atestă expresia cîntării bisericești, care vorbește chiar și de “pătimirea bucuriilor.”

Categoria aristotelică a pasivității, a pățaniei, a pătimirii, în sens de suportare, de primire, de afecțiune metafizică, [dat fiind că este, n. mea] dizolvată în metafizica apuseană, sub presiunea făptuirii, cel mult în ideea “acțiunii reciproce”–domină la român asupra aceleia a lucrării, acțiunii sau energiei, cel puțin întru cît privește “lumea” și toate ființele ei.  Nu un subiect de acțiuni apare existența, pentru el, fie ea generală, ca firea, sau particulară, ca insul și întîmplarea, ci un suport de pătimiri și de pățanii, o schimbare de stări sub puterea altuia. Nu altceva exprimă cronicarul prin expresia “sub vremi.”

Mai mult decît atît, constatarea acestui caracter înlesnește înțelegerii românești să urce de la întîmplările acestei lumi la făcătorul a toate, “încercarea” nefiind, pentru el, iscodirea practică a posibilului în perspectiva intereselor ființei particulare, ci deslușirea intențiilor făcătorului față de această ființă.

E aci…o orientate dispărută treptat din metafizica actualistă a Apusului, pe măsura trimfului științei experimentale, ce a consacrat acolo triumful lui “homo faber.”

— Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenței, Opere I